
Nu-mi aduc aminte cu exactitate când am ascultat prima oară The Swingle Singers dar a fost acum mult timp. Într-un timp când muzica corală nu-mi spunea nimic şi toată chestia aia cu “pa ba dam pa ba dam pa ba da baaa / pa ba dam pa ba dam pa ba daaa…” îmi rănea urechile pline de MC Hammer şi Depeche Mode. Să traduci Simfonia numărul 40 de Mozart din instrumente în voci e destul de dificil. Şi asta e ceea ce The Swingle Singers fac încă din 1962.

Asta a condus la un album ce a câştigat mai multe premii Grammy în 1963 şi care s-a numit Bachs Greatest Hits. Au fost consideraţi ca cea mai buna prestaţie corală şi cel mai bun artist al anului. Şi asta se întâmpla în anii 60. Eu nici măcar nu eram în plan 🙂
Cred ca acum vreo patru sau şase ani lucram într-o biblioteca muzicală pentru scopuri comerciale. Aşadar, toată ziua trebuia să stau si să ascult cd-uri, să învăţ toate genurile muzicale şi să fiu în stare să aleg coloana sonoră perfectă pentru un spot comercial. Mă rog, acolo mi-am amintit de grup. Şi când ajungi la maturitatea să asculţi genul ăsta de muzică (adică muzica corală) începi să realizezi cât de dificilă este.
Păi, gândiţi-vă. Când vedem cu toţii o orchestră ce cântă Mozart sau Bach, poţi vedea foarte clar lupta care se dă pe scenă. Toţi instrumentiştii îşi agită cu rapiditate arcuşurile peste corzi, părul dirijorului este în toate părţile, etc… Prea multe note pe partitura aia blestemată şi mai şi trebuie s-o termini în câteva minute. Acum, imaginaţi-vă acelaşi lucru făcut de vocile umane…






















