În jurul anului 1619, vasele comerciale olandeze au început să aducă sclavi africani în Virginia fiind consideraţi o mână de lucru mai mult decât ieftină. În 1800 exista peste un milion de negri în Statele Unite, dintre care mai bine de 100 000 erau liberi, formând în acea vreme aproape un sfert din populaţia ţării. Astfel cultura africană şi-a întipărit amprenta în Lumea Nouă.
În cartea sa, Notes on Virginia, Thomas Jefferson relatează despre muzica negrilor făcând o comparaţie defavorabilă între negri şi indieni, afirmând că cei din urmă s-au dovedit superiori în imaginaţie şi în iscusinţa artistică. Dar dintr-un alt punct de vedere autorul oferă superioritatea negrilor spunând că în ceea ce priveşte muzica sunt mult mai înzestraţi chiar şi decât albii având un auz curat.
Un lucru cert este că negrii au venit din Africa dansând, cântând şi lovind în tobe şi asta în ciuda condiţiilor mizerabile cu care au fost transportaţi în vasele de sclavi. Muzica şi dansul au fost acceptate pe timpul transportului pentru a menţine moralul captivilor deoarece, indiferent cât de îngrozitoare erau condiţiile, albii nu doreau ca marfa lor să se “piardă”. Când era permis, sclavii puteau să urce pe punte pentru exerciţii, iar un exerciţiu mai bun decât muzica şi dansul acompaniate de ritm (care putea fi doar o bătaie într-o cană sau tigaie de metal), nu exista.
Toate aceste date provin din jurnalele de călătorii şi memoriile scrise în acea perioadă.
Jefferson face referiri în cartea sa şi la instrumente muzicale afirmând că instrumentul caracteristic al negrilor era banjarul care fusese adus din Africa. Mai adaugă informaţii despre instrument spunând că este originea chitarei, motivând acest lucru prin cele patru corzi identice ale celor două instrumente. Mai târziu acest instrument va fi cunoscut sub numele de banjo. În ciuda celor scrise de Thomas Jefferson realitatea este cu totul alta. Instrumentul care în Africa era numit bania provenea din cultura arabă (la fel ca şi chitara europeană). Ce este totuşi de reţinut se leagă de faptul că negrii au adus pe continentul american un instrument care în ziua de azi ocupă un rol foarte important în muzica folclorică americană.
În ziua de azi trebuie să credem că este necesar să urmărim evoluţia culturii negre începând din Africa şi să încercăm să aflăm cât mai multe despre valorile tradiţionale. Sub nici o formă nu putem spune că istoria unui negru se scrie începând de pe continentul american.

Muzica, dansul şi credinţele şi practicile religioase par să fie fazele culturii africane care au lăsat cele mai adânci amprente în Lumea Nouă. Muzica şi dansul sunt de cele mai multe ori asemănate cu religia africană.

Ulterior acestor manifestări muzicale au apărut mai multe stiluri muzicale. Unul dintre aceste stiluri este dixieland.
Dixieland-ul este un gen al muzicii negre ce a derivat din combinarea altor două stiluri precum jazz-ul şi ragtime-ul. Ba chiar mai mult, este denumit ca fiind şi jazz-ul de New Orleans. Termenul de dixieland provine probabil de la o formaţie ce a reuşit în 1917 performanţa de a vinde mai mult de un milion de exemplare ale unui hit, această formaţie numindu-se Original Dixieland Jazz Band.
De obicei, componenţa unei trupe de dixieland este formată din trompetă, trombon şi clarinet fiind acompaniate ritmic de banjo, chitară, pian şi tobe. Construcţia este relativ simplă, tema fiind dată de instrumentul principal (trompeta de cele mai multe ori) ce este apoi preluată de către celelalte instrumente (precum trombonul) şi improvizată. Este un gen muzical căruia îi lipseşte prestaţia vocală şi are o ritmicitate clară. Trombonul şi basul cântă pe primul şi al treilea timp al măsurii în timp ce banjo-ul sau pianul punctează pe timpii doi şi patru.
Genul dixieland este cunoscut de absolut toată lumea chiar dacă numele nu e la fel de cunoscut. De exemplu, cine nu a auzit melodia “When the saint go marchin in” sau de binecunoscutul muzician Louis Armstrong. E o muzică ce nu prea te lasă să stai jos liniştit, şi ritmul specific te face să dai din cap neîntrerupt.

Pe 16 aprilie, anul acesta, a avut loc la Hard Rock Cafe un astfel de concert. Sincer, nu ştiu cât de des se cântă la noi acest gen muzical, sau dacă asta a fost singura dată pe anul acesta, dar m-am bucurat nespus demult când am văzut acest concert inclus în seria celor de la Blue Monday. Aşadar, pentru prima oară s-au întâlnit pe scenă clarinetistul Alin Constantiu, formaţia Remember 26 Dixieland Band şi surpriza serii, Alexandru Arşinel. Nu vă imaginaţi că această formaţie are o vechime considerabilă şi notorietate în cadrul fanilor genului. A fost ideea lui Alin Constantiu de a aduna o trupă de muzicieni veritabili şi a prezenta un repertoriu de dixieland. E ceea ce se cheamă o “formulă de ocazie”. Şi spun asta cu mare tristeţe, pentru că asta înseamnă că vom asculta foarte rar aşa ceva. Şi este mare păcat căci este un stil muzical ce ar trebui găsit prin multe cafenele şi cluburi. Are un farmec aparte şi nu se adânceşte în seriozitatea jazz-ului contemporan. Un ultim exemplu din cadrul concertului, chiar Alexandru Arşinel alături de Alin Constantiu şi Remember 26. Sper doar ca pe viitor să se mai reîntregească această formulă. Chiar merită!