De ce urâm ploaia?

Processed with VSCO with e3 preset

Să fim serioși. Oricât de boemi am fi, când ne uităm pe geam și vedem că plouă parcă nu ne mai vine să facem nimic. Sau am face orice numai să nu ieșim din casă. Iar mâine, plouă! Fix mâine!

Îmi plac ploile de vară. Mai ales când e caniculă și mai dă una d-aia sănătoasă de-ți vine să stai în mijlocul drumului și să te ude până la piele în timp ce te uiți cum toți în jurul tău fug disperați de parcă ar ploua cu acid sulfuric.

Dar în rest, urăsc ploaia. Dar de fapt, ploaia n-are nici o vină. 🙂

Acum mulți ani am vizitat țările nordice, Finlanda, Suedia, Danemarca și Norvegia. M-am îndrăgostit de țările alea. Am rămas cu Suedia în suflet. Cel mai mult și cel mai mult, oamenii. Frumoși, perfecți. Femeile trecute de 30 de ani mă făceau să-mi tremure genunchii. Înalte, blonde, ochi albaștri, îmbrăcate impecabil, aranjate impecabil. Ei, la fel, înalți, curați, purtau costumele la fel de lejer ca un trening. Și nu e ca și cum aș avea niște gusturi ariane dubioase, dar mă holbam la oamenii ăia cu o poftă de nedescris.

Copenhaga, Danemarca. Ploua. Mă târșâiam ca un olog după grupul cu care eram, să nu care cumva să mă stropesc pe pantaloni. N-am reușit să-mi deprind un mers prin care să nu mă stropesc deloc, dar dacă merg șontâc-drept, șontâc-drept, atunci am mai puține șanse de a mă stropi până la cur. Și deodată apare ea.

Înaltă, cu părul lung și blond, ochi albaștri, o cămașă turcoaz cu primii 3 nasturi descheiați, fără umbrelă sau vreo grijă și niște pantaloni albi mulați. Se mișca cu încetinitorul parcă pentru mine ca să observ fiecare detaliu și tot ce-am putut să-mi spun în gând a fost: ”Ha! Să vezi ce s-a stropit proasta pe pantaloni!”. 🙂

Trece pe lângă mine așa cum trec toate femeile. Ca și cum n-aș fi acolo. Așa că-mi permit să-mi întorc privirea după ea și în loc să mă uit la fundul ei (așa cum îi stă bine oricărui gentleman), mă uit la gambele ei. Și mă opresc! Nimic! Pantalonii albi! Nici un strop de noroi. Mă uit la ai mei instant. Mă întorc pe toate părțile de parcă mi-ar fi luat foc picioarele. Nu aveam nici un strop de noroi. Și apoi încep să observ lumea din jurul meu.

Nu erau bălți, dar ploua. Nu era noroi și nimeni nu se stropea. Mă uitam obsedant la mașinile din trafic, poate poate văd una stropită de noroi, dar erau ude doar de apă. Dacă te stropea ceva, era doar apă de ploaie. Curată.

Ăla a fost momentul în care mi-am dat seama că ploaia n-are nici o vină și că de fapt trăiesc într-un oraș foarte murdar. Ăsta e tristul adevăr. Îmi place Bucureștiul, dar chiar și după atâția ani e un oraș foarte murdar. Nu zic că restul capitalelor sunt impecabile. Și-n Londra te mai stropești din când în când și mașinile nu sunt tocmai curate pe timp de ploaie. Dar în nici un caz nu sunt pline de noroi cum se întâmplă la noi. În nici un caz nu vezi în centru mase de oameni care ocolesc bălți imense sau se feresc de mașini ca să nu fie stropiți din cap până-n picioare. Pentru că nimănui nu-i pasă cum se face un trotuar ca lumea, sau chiar o stradă ca lumea sau că n-avem un sistem de canalizare. Ca lumea.

De asta urâm de fapt ploaia. Pentru că locuim într-un oraș murdar. Azi mă uitam pe geam la praful de pe marginea drumului (orice drum) și mă gândeam, să vezi mâine în ce noroi se transformă chestia asta. Și vin iar alegerile și știu că nici un primar n-o să fie în sare să facă ceva în sensul ăsta. Nu că l-ar interesa pe vreunul. Dar ne pricepem să punem lalele și ghivece și să le schimbăm odată pe lună.

Dar mâine aveam nevoie de o oră în care să nu plouă și să fac niște poze prin oraș. Oră în care mai mult ca sigur că o să plouă. Oră în care va trebui să improvizez. Ne vedem de la 12:00 pe platforma 360live afară, sau undeva la interior.

Poate nu plouă. Deși ploaia n-are nici o vină.

Leave A Comment

Your email address will not be published. Required fields are marked *

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.