A fost de departe cea mai tare chestie pe care am făcut-o până acum. Știu de pe-acum că greu va mai egala altceva experiența pe care am avut-o ca fotograf la Festivalul George Enescu. Asta pentru că-mi doream de mult să fac asta și s-a întâmplat. Dar mi-era dor să scriu pe blog, așa că fac un rezumat al lunii ce tocmai a trecut.

De ce-am făcut-o? Pentru că merg constant de mai bine de 10 ani la festival, unde am avut ocazia să ascult pe viu cele mai bune orchestre ale lumii, să văd cei mai buni dirijori, să-i cunosc pe unii dintre ei, să descopăr noi formații sau să-mi întâlnesc artiștii preferați. Toate astea s-au întâmplat la mine-n țară, n-a trebuit să mă storc de bani și să mă duc în alte țări să-i întâlnesc. Câteodată mă frustrează că nu pot să-i conving pe oameni de importanța acestui festival, de puterea terapeutică a muzicii clasice, mai ales că la nivel educațional și cultural suntem praf și sincer, mă mir de la ediție la ediție cum de mai rezistă acest festival. 🙂

Anul ăsta mi s-a oferit șansa și am spus ”DA” fără să mă gândesc. Pentru că-mi doream să ocup poziția de fotograf oficial și pentru că m-am gândit că o asemenea șansă îmi va oferi o vizibilitate foarte mare (pe lângă onoare). Vă dați seama cât de mult m-am bucurat când mi-am văzut pozele în articolul din The Telegraph, nu? Pe lângă alte articole din Adevărul și alte publicații pe care încă nu le-am descoperit! 🙂

Plus că de-a lungul festivalului au venit oameni la mine să mă cunoască și să mă felicite pentru fotografiile pe care le-am făcut. Să ne înțelegem de la început, eu niciodată, dar niciodată nu sunt mulțumit de pozele pe care le fac. Așa că mă bucur că sunt oameni care-mi apreciază munca și dacă mi-am făcut treaba cum trebuie prin ochii altora, atunci sunt mulțumit.

Au fost și întâmplări inedite sau amuzante pe care cred că o să le detaliez în articole separate, cum ar fi faptul că la concertul Orchestrei Naționale a Rusiei așteptam cumințel în fața scenei ca să-l pozez pe dirijor și am recunoscut-o pe una dintre violoniste pe care ”pusesem ochii” acum multe ediții. Chiar și concertmaistru era același. Am zâmbit tâmp și mi-am văzut de treabă. 🙂

Există evident o competiție ascunsă între toate orchestrele care vin la Enescu, care e cea mai bună, care vine cu cel mai bun program și pot spune că ediția asta a fost o surpriză pentru mine. Nu sunt fan Valery Gergiev, personal nu-mi transmite nimic din punct de vedere dirijoral și nici n-aș putea spune că Munchen Philharmonic Orchestra m-a dat pe spate. Aveam așteptări de la London Philharmonic Orchestra sau chiar de la Russian National Orchestra, dar nici ei nu m-au surprins. În schimb, Pittsburgh au fost demențiali, iar Manfred Honeck e foarte bun ca dirijor, are niște gesturi atât de clare și intrări atât de precise încât e mai mare plăcerea să cânți sub bagheta lui. Iar instrumentiștii extrem de relaxați și de amabili. Au venit în program și cu a șasea de Ceaikovski, ”Patetica” (care de fapt se traduce Pasionala), una dintre cele mai frumoase simfonii ever. Ce e amuzant e că partea a treia din acestă simfonie se termină ca și cum ar fi finalul, dar nu e, așa că publicul aplaudă de fiecare dată. Și ca să-mi clarific ceva, că prea ne considerăm țăranii lumii, m-am dus la final să-l întreb pe maestrul Honeck dacă în toată cariera lui a avut parte de un public care să nu aplaude după partea a treia de… NU! Toată lumea aplaudă, mi-a răspuns convins și am râs apoi. Așa că să ne relaxăm puțin. 🙂

A doua orchestră care m-a surprins a fost orchestra Franței, dirijați de Christoph Eschenbach. Foarte, foarte buni! Niște suflători de excepție, mi s-a făcut pielea de găină la un moment dat, iar Eschenbach unul dintre cei mai pasionali dirijori pe care i-am văzut în festival. Mi-a făcut o plăcere enormă să-l observ dirijând. Apoi au avut în program a cincea de Mahler, cu Adagietto, care este probabil cea mai frumoasă lucrare scrisă în muzica clasică. Am și scris un status pe Facebook, ăsta a fost momentul din festival în care m-am așezat pe un scaun, am lăsat aparatul jos și am început să plâng fără pic de jenă. E incredibil de frumoasă partea asta și mă înclin plin de respect în fața francezilor pentru momentul ăsta. Păcat că sala n-a fost plină, căci nah, nu era Gergiev cap de afiș. 🙂

O altă parte inedită și interesantă a fost accesul în backstage. Am dat un interviu la radio RFI apropo de experiența mea ca și fotograf oficial al festivalului și ce am spus acolo o să spun și aici. Mă simt super prost și îmi pare atât de rău că n-am putut să iau pe toată lumea cu mine în backstage, pentru că acolo ai șansa de a fi atât de aproape de instrumentiști, artiști, dirijori, soliști, etc. Sunt niște momente unice, pe care le voi păstra cu mine pentru totdeauna. Căci doar așa îți dai seama că de fapt în spatele acestor ”titani” ai muzicii clasice se află oameni, oameni care sunt plini de modestie și extrem de sociabili și că ”fițele” le întâlnești din păcate în rândul ”artiștilor” de la noi și de aici și concepția că sunt de neatins. Ei bine, nu e chiar așa, oamenii sunt super relaxați și vin să cânte sau să dirijeze de plăcere, fac asta cu drag și mda, ei probabil că se simt mai bine ca noi de cele mai multe ori. 🙂

Eh, la fiecare ediție descopăr artiști sau formații noi. Anul ăsta mi-am pus clar pe listă The Musical Voyages of Marco Polo, niște greci care intră în categoria World Music și au multe influențe din muzica continentului asiatic. O experiență extrem de faină, mai ales că au avut și o incursiune în muzica tradițională mongolă și în Ateneu a răsunat vocea unui throat singer. Apoi toată lumea cu Khatia în sus, Khatia în jos. Habar n-aveam cine e, dar apoi am înțeles. O tipă super mișto cu mult sex appeal, un fel de Monica Bellucci i-am spus eu, super relaxată, sociabilă și amabilă cu toată lumea care s-a dovedit a fi o pianistă incredibil de bună. Nah, dacă și doamnele au aplaudat-o la final, cine sunt eu să contest lucrul ăsta? Mare surpriză însă a fost Anoushka Shankar, unul dintre cele mai faine concerte la care am asistat. Ceva rar pentru Ateneu, acest fusion dintre muzica indiană, o orchestră de cameră și trei hang-uri a fost fix ceea ce-mi doream de mult timp să ascult. Iar fata asta emană atât de multă bunătate și fericire încât n-are cum să nu-ți placă. Ascult muzica ei în continuu de atunci și vă recomand s-o căutați și s-o ascultați. E clar un medicament împotriva stresului și a depresiei.

Au fost și concerte la care m-am dus de nevoie. Mă refer la cele de muzică contemporană. Nu pot, frate, nu pot și nu vreau să accept muzica contemporană. Am plecat trist, cu depresii, deranjat. Asta mi-a stârnit cel mai mult muzica contemporană. Să mă lase cu săritul lor din cvartă-n cvartă. Am nevoie ca muzica să-mi ofere confort, emoție, nu deranj. Nu mă interesează să văd cât de bun tehnician ești tu și ce inovații aduci în muzica cultă. Eu ca ascultător, prefer să pun frână după Stravinsky și când aud de Berg, Webern sau Ligeti, deja m-am întors de mult. Daaar, de-aia îmi place festivalul ăsta, că oferă și acest segment de muzică contemporană. Deși nu sunt mulți, sunt oameni care veneau la Sala Radio să asculte concertele de muzică contemporană.

Bine, nici de cealaltă parte nu pot să spun că e mai bine. Adică casc și mă plictisesc de moarte la recitaluri de pian sau Bach-uri. Într-o seară eram atât de obosit încât m-am dus cu un scop precis la concertele nocturne. Să dorm în Ateneu pe o misă de Mozart. Pfoai, ce bine a fost. Sau recital de lied-uri. Să fac ce??? Să ascult lied-uri? Da ce-am înnebunit? 🙂 Dar uite că și-aici am avut o surpriză. Am fost să fotografiez recitalul bas-baritonului Bryn Terfel. Mă gândeam, să vezi plictiseală, dar de unde, omul a făcut un show incredibil. Mi-am zis, în sfârșit întâlnesc și eu un bas fără fițe și harfe. Sir Bryn Terfel a reușit ce mulți n-au reușit, și anume să facă publicul din Ateneu să se simtă bină și să râdă la glumele lui. Care apropo…

Mă duc cu gândul și la lucrurile care nu mi-au plăcut la festival. De fapt e cam unul singur și ăla e publicul. Îhîm, cea mai mare dezamăgire la acest festival pentru mine este publicul. De fiecare dată. Și o să râdeți, nu-i din cauză că sună telefoanele mobile. Da, e nasol că încă se întâmplă asta și nu se întâmplă doar la noi. Oricum, la ediția asta a fost mai soft cu mobilele, e de bine. Ah, și nici că se aplaudă între părțile unei simfonii sau ale unui concert n-a fost cea mai nasoală chestie. Again, se întâmplă și pe la alții și încă odată, e o chestie de educație. Ar putea fi faptul că se intră la concerte după începerea acestuia? Ăsta e cel mai deranjant lucru, clar, în special cei care vor să-și revendice locurile și îi ridică pe alții deși pe scenă deja se cântă de niște minute bune. Dar nu, nici asta nu e.

Mă refer la faptul că publicul este atât, dar atât de rigid și de lipsit de orice reacție la ce se întâmplă pe scenă. Tot ce știe publicul român să facă e să aplaude frenetic și ceaușistic la final, că nah, poate mai bagă un bis la cât a costat biletul. În rest, dacă ești pe scenă și te uiți la public, zici că ai numai morți în sală. Băh, unu nu mișcă, unu nu dă din cap, unu nu zâmbește, unu nu se bucură, în schimb tușesc fix în pauze. Chiar, de ce nici un producător de drajeuri de gât nu face campanie cu Enescu? Anyway, am observat rigiditatea asta în special la concertele la care nu e necesară o astfel de etichetă. La L’Arpeggiata Ensemble a fost o combinație între baroc și jazz, una dintre cele mai faine combinații muzicale. Băi, a fost un concert genial și ce să vezi. Mumiile au stat nemișcate în sală, rar vedeai timid pe cineva că dă din cap sau zâmbește sau înțelege de ce dracu se află acolo. La Anoushka Shankar la fel, mă uitam în jurul meu, lume serioasă ca la discursul plictisitor al unui politician, când pe scenă era o adevărată nebunie muzicală.

Și nu asta e totul, mai sunt și răi și agresivi. Unii parcă vin special să te taxeze dacă nu respecți eticheta de concert. Ești dubios dacă dai din cap și zâmbești în timpul muzicii, sau chiar dacă plângi. Ca fotograf pentru mine a fost extrem de stresant și dificil să-mi fac treaba, tocmai pentru că nu voiam să deranjez făcând poze. Am făcut asta de cele mai multe ori pe momentele de forte și niciodată pe pauze. Am pierdut nenumărate momente memorabile, tocmai ca să nu deranjez publicul. Cu toate astea, au fost câțiva care au tras de mine și m-au atenționat cu o răutate inexplicabilă să nu mai fac poze. Și de fiecare dată plecam mai trist.

Pentru că ăsta cred că e unul dintre motivele pentru care tinerii nu vin în număr atât de mare în sălile de concerte, din cauza publicului, din cauza acestei rigidități, din cauza acestei etichete care ar trebui re-evaluată. Nu să aștept să fac 70 de ani ca să mă duc să ascult muzică clasică. Muzica asta e fenomenală și n-am auzit pe nimeni care să regrete că a fost la un concert de muzică clasică, dar imaginea ei din afară e una care te face să fugi de ea.

Așa că poate toți (indiferent de vârstă) ar trebui să învățăm cum să ne bucurăm cu adevărat de această muzică, căci nimeni nu e perfect.

Iar la final, că am scris o grămadă, vă ofer ultimul motiv pentru care într-adevăr am vrut să devin fotograf oficial al festivalului. Din cauza lui Jordi Savall, a cărui muzică o ascult de vreo 10 ani și care este artistul meu preferat din cadrul festivalului. Dar despre asta într-o altă poveste, un alt articol.

Restul de fotografii le puteți vedea pe pagina festivalului, alături de ceilalți doi colegi fotografi minunați, care m-au ajutat enorm pe durata festivalului, Andrei Gîndac și Cătălina Filip.