Mă fac că mă uit sus pe pârtie în timp ce trec pe lângă ele. Și ele învață pe schiuri dar o fată întotdeauna arată bine pe schiuri sau placă indiferent de cât de începătoare e. Un băiat e de-a dreptul penibil. Sau drăgălaș in a gay sense of way. Target-ul meu e un pic mai sus de ele. Să mă fac de rușine de la înălțime, gen. Ajung unde am fost trimis pe propriile-mi picioare, cărându-mi crucea în spate. Mă întorc și scrutez orizonutul nu în încercarea de a părea cool sau a poza pentru o revistă sportivă ci pentru că nu mai am aer în puii mei!!! Bun, și-acum ce facem?

Ok, arunc placa dezinvolt pe zăpadă. Lucrurile stau și mai înclinate pe pârtie. Las că știu, pun piciorul stâng pe placă și-l bag pe dreptul în legături. Bun, acum facem pauză de scrutat orizontul. Hai și cu stângul! Dar stai c-o ia dreptul la plimbare. Stai, cum dracu îmi pun placa? N-am cum s-o țin pe loc pe pârtie.

”Stai jos dacă vrei să-ți prinzi placa pe pârtie!” urlă instructorul meu de jos, făcându-le pe fete să se uite în direcția în care urla, adică înspre mine. Ridic degetul mare în semn de înțelegere. ”Sau întoarce-te cu spatele dacă vrei din picioare!” continuă citindu-mi nedumerirea totală.

Ah, ce bine. Că dacă m-așez jos nici că mă mai ridic de-aici. Așadar, ne întoarcem și ne aplecăm curu la toată Arena Platoș. Imagine the romance and the view. Noroc că fiecare își vede de treaba lui pe pârtia asta. Eu mai am un pic și vomit gen, pentru că mizeria aia nu vrea să stea pe loc. Alunecă într-o parte. Și nu în partea care trebuie, ci fix în râpă. Ok, mă fut în ea de treabă. M-așez, nu mai pot.

Like a fucking T-Rex n-ajung cu mâinile la picioare din poziția șezut. Dau din ele și nu reușesc să apuc legăturile plăcii. Stratul ”subțire” de burtă se mândrește la nivel de baraj. Dau din ele, dar degeaba. Dar pot cu o mână totuși să prind ceva. Deja mi-e rece la funduleț că stau de ceva vreme pe zăpadă. Mă căsnesc! Ăsta e cuvântul, căsnit! Mamaia îl folosea, alături de gogeamite sau mai știu eu ce. 

Boooon, să ne ridicăm. Hopaaa, se duce placa la vale. Cum ridic genunchii, cum începe coborârea. Stai frățicule că nici n-am apucat să-mi ridic curul. Păi unde plecăm așa?

”Întoarce-te, că așa n-ai să reușești să te ridici!” răzbește iar instructorul de la baza pârtiei. Fetele nu se mai uită demult, mie mi se rupe ceva în mine că se uită sau nu cineva. E o bătălie pe viață și pe moarte între mine și o bucată de lemn care are o sirenă pictată pe-o parte.

Cu o mișcare de breakdance în mintea mea dar ca un spasm în realitate, mă arunc cu fața la pârtie și ușor îmi înalț curu pe Aleluia lui Haendel. Cum ridic palmele de pe pârtie cum sărăcia de placă mă duce în râpă. Mai execut niște salturi de broscuță să revin pe poziție (nu mă pune să-mi scot iar placa că înnebunesc) dar scena se repetă. 

Mă trezesc cu instructorul lângă mine, care mă vede în ce hal sunt. Nimeni în istoria snowboard-ului nu s-a mai dat pe pârtie țopăind în palme și placă. Mă ajută să mă ridic și-mi spune să cobor perpendicular pe pârtie cu placa doar că nu mă mai țin picioarele. Și apoi mi-am dat seama. Nu am energie. Nu mai am energia necesară. Toată concentrarea mea se duce în a băga cât mai multă forță în picioare încât să nu cad, nicidecum să-mi controlez mișcările încât să alunec pe pârtie.

Vorbeam și cu alți colegi (in their 20’s) și ei se plângeau de același lucru. Nu au energie. WTF? Ce dracu ne facem singuri? Mult prea devreme renunțăm la propria noastră persoană. Toată concentrarea noastră se duce fix câtre alte direcții și nu a noastră. Muncim de spargem, ne scalavagim prostește și nu băgăm de seama cum trece timpul și corpul nostru începe să îmbătrânească. Eu unul nu mai am energia de acum 10 ani și simt asta. Nu renunț la placă. Îmi place prea mult. Am început să prind cum e cu virajele. Și nu căzăturile sau durerile mă opresc. Ci lipsa totală de energie. 

M-am recuperat la Hoherinne la saună, hotelul ăla care te face să crezi că ești în Austria. Chiar și la prețuri dar nah, nu poți să ai și ieftin și calitate în același timp. Am schimbat vreo 4 saune, jacuzzi și piscină dar mi-am dat seama că niciodată nu trebuie să renunți la a face mișcare. Niciodată! Altfel ajungi ca mine, să gâfâi după ce te-apleci să-ți legi legăturile de la placă și să te ia cu amețeala când te ridici cu câteva broboane de sudoare pe frunte. Și nici măcar n-ai început să te dai.

Am părăsit zona aia superbă din Păltiniș gândindu-mă și mai mult la cât de ușor ne distrugem viața, crezând că ducem un trai firesc. Ne-am îndreptat spre Predeal unde trebuia să testăm aplicația iRewind în parteneriat cu Orange. Foarte smart ideea, pentru atunci când n-are cine să te filmeze. Înainte să te dai pe pârtia Clăbucet din Predeal (de exemplu), instalezi aplicația, îi dai drumul și câteva camere montate pe traseu îți vor filma coborârea spectaculoasă. Nu vă așteptați la o regie de Spielberg, sunt niște camere fixe, dar ideea e foarte mișto și merită să ai cu tine o înregistrare în care să-ți mai vezi și timpul de coborâre. Iar toate astea se întâmplă automat, nu trebuie să faci tu nimic și nimeni altcineva. Ci doar să ai aplicația pornită.

Mă rog, fiind spectator pe pârtie (m-am mai ales și cu o răceală sănătoasă între timp) mă uitam la grupurile de copii pe schiuri. Jizas, cu câtă lejeritate se dau dracii ăștia mici. Și mă refer la zona de 3, 4 ani. N-au nici o taină pe schiurile alea, nu mai zic să sunt super funny când îi vezi pe toți aliniați, coborând pârtia în viteză. Dar pentru mine totul s-a terminat într-un ceai fierbinte și un duș la fel de fierbinte.

N-o să renunț așa ușor la placă. Chit că o să fac 90 de ani și o să am curu vânăt sau siclam de la vânătăi, tot o să mă căsnesc să mă dau cu placa. Și cred că o să încerc mult la Arena Platoș. Nu de alta, dar v-am mai zis. E liber și poți să înveți în liniște fără să fi luat cu asalt de hoardele de turiști!

#schiem – tabăra de schi pentru bloggeri – este un eveniment organizat de Arena Platoș cu susținerea Orange. Parteneri: Hohe Rinne, Happy Tour și Buonavista