Am fost acum vreo lună și ceva în Olanda și nu vreau să scriu despre cum poți ajunge acolo, sau ce poți vizita, sau mai știu eu ce. Există bloguri specializate pentru treaba asta. Vreau doar să menționez 3 lucruri care mi-au rămas mie fixate în cap și pe care vreau să le împărtășesc cu voi.

În primul rând, am fost acolo cu corul Sound într-un turneu prin câteva orașe din Olanda. Mi-era dor să cânt, mi-era dor de un turneu, mi-era dor de niște poze. Partea faină e că am avut acces în niște locații la care în mod normal, ca turist, nu aș fi avut acces. De exemplu, să pot face această poză din podul unei biserici unde am avut printre primele noastre concerte.

Da nu despre asta voiam să vorbesc. Și nici despre semnul din tren care spune că vor să păstrezi liniștea în tren încât să nu-i deranjezi pe ceilalți călători cu conversații gălăgioase, la telefon sau ascultat de muzică tare (din căști, dacă mai trebuia menționat). Nu, despre cu totul altceva vreau să vorbesc.

Primul lucru care mi-a rămas în minte a fost un panou dintr-o școală din Haga. Am ținut un concert acolo pentru elevii de gimnaziu și liceu. Pe panoul ăsta erau mai multe desene ale copiilor din clasele primare, iar când m-a apropiat curiozitatea, am observat că erau desenați numai monștri. Asta era una dintre temele pentru acasă. Să-și deseneze monștri pe care îi visează sau și-i imaginează. Să-i descrie atât vizual printr-un desen color, cât și folosind multe adjective. Urma să spui ce nume poartă, unde se ascunde și cu ce se hrănește.

Zâmbeam tâmp în timp ce mă uitam la fiecare desen și descriere, gândindu-mă ce metodă faină și simplă de a-ți învinge teama. Nu-mi aduc aminte să fi făcut așa ceva în școală, sau astfel de exerciții. Bine, probabil că nici nu e bine să vorbești de monștri când ești mic, e posibil să te trimtă părinții și profesorii la biserică ca să faci tanacu.

A doua chestie s-a întâmplat la un alt concert, de data asta la sediul Europol de la Haga. Șmecherii, pe combinații cu  Ambasada României de-acolo, mă rog… Ideea e că am rămas fixat pe Gigelul de la sunet, al cărui echipament era într-o stare impecabilă. Totul arăta ca nou, parcă folosea pentru prima oară mixerul, microfoanele, boxele și cablurile. Băh, nici o zgârietură, nu tu urme de praf sau mizerie, nimic. Mai mult de-atât, tipul era atât de tipicar (sau era ceva normal) încât marca stativul boxelor cu o bandă adeziv specială, ca să nu te împiedici ca prostul de ele!!! Coae, înțelegi la ce s-a gândit omul??? Nu mai zic de cablurile trase și aranjate frumos pe lângă perete și prinse cu adeziv negru pe unde era nevoie.

Ultima chestie care m-a lăsat cu un zâmbet tâmp pe față s-a întâmplat la Centraal Station, în Amsterdam. Era un culoar subteran care făcea legătura dintre metrou și tren cu stația de feribot. Culoar unde erau destule magazine, printre care și unele destul de scumpe. Doar că am ajuns prima oară acolo după 10 seara, când magazinele erau închise, iar pe culoar se auzea numai muzică clasică. Întâmplarea face că eram cu niște olandezi atunci și mi-au spus că cei din gară puneau muzică clasică în fiecare noapte ca să descurajeze găștile de golani să se mai adune acolo. :))) I was like, what??? Dar da, frate, funcționa! N-au dat cu otravă, nu puneau jandarmii pe ei noapte de noapte, nu era loc de scandal. Oamenii au dat drumu la muzică clasică și s-a curățat zona de la sine.

De ce povestesc lucrurile astea? Pentru că îmi dau seama că mai avem mult până departe. Tot zicem că vrem o țară ca afară, dar nu prea știm cu ce se mănâncă. Sunt atâtea detalii minore care fac diferențe majore. Și sunt sigur că se pot găsi foarte mulți oameni care să ia la mișto lucrurile astea de care am povestit. Ba că-s exagerări, ba că se fac și la noi (deși să moară bibi dacă eu am văzut vreodată vreun sunetist cu un echipament ”atât de impecabil”), ba că nu asta e important. Mie, tocmai, mi se par foarte importante detaliile astea minore. Și în momentul în care o să înțelegi de ce sunt făcute și o să le aplici și tu, abia atunci lucrurile se vor schimba cu adevărat. Că degeaba vii să protestezi pe biclă în Piața Victoriei dacă treci toate semafoarele pe roșu și te pui în fața coloanei de bicicliști. Iar apropo de asta…

Stați liniștiți, nu sunt vreun sfânt. Și eu trec cu bicla pe roșu din când în când. Doar spun că mai avem mult până departe.