Mă uitam doar în jos, mă concentram să nu mă împiedic, mă dureau picioarele îngrozitor și mă întrebam odată la două secunde de ce fac asta. Vedeam deja urcușul pe Viștea și încercam să mă obișnuiesc cu gândul că Moldoveanu se vede bine și de la distanță, pentru că nu-mi dădeam șanse să-l dovedesc. Nu mai urcasem pe munte de cel puțin 10 ani. Singurul lucru care mă ținea în ritm era Huun Huur Tu, o trupă de mongoli throat singers pe care i-am întâlnit acum niște ani și care acum îmi pompau cu ultimele sforțări sângele în picioare și sunetul în căști. De la distanță am văzut oile, care se deplasau cu o ușurință uimitoare și de invidiat. Apoi ciobanul, care a trecut pe lângă mine calm și fără să-l aud gâfâind. M-am oprit și m-am întors după el. Și atunci mi-am răspuns de ce fac asta. Mi-am dat jos căștile, am lăsat liniștea și sunetul clopoțeilor de la oi să schimbe atmosfera, am scos telefonul și am făcut poza. Apoi ciobanul s-a întors la mine și mi-a zis: ”Poză la cioban faci, da o bomboană n-ai da și tu!”.

 

M-am gândit să pornesc o serie prin care să spun povestea din spatele pozelor pe care le fac. Ba chiar mai mult, mă gândesc să invit și alți fotografi să facă același lucru și să le adun aici pe blog și pe hashtagul #povesteauneipoze. Scurt, la obiect, ca să vezi the big picture. Sper să placă. Lasă și tu un comentariu, zi-mi că-ți place sau nu, sau lasă-mi link către pozele altor fotografi, poate descoperim ce-i în spatele lor. 🙂

Și în caz că vreți să ascultați ce ascultam eu…