Exact în acest moment în care scriu, dar acum o lună, Orchestra Filarmonică Sankt Petersburg cânta pe scena Sălii Palatului, Simfonia numărul 6 “Patetica” în si minor, op. 74, de Tchaikovski.A fost o lună întreagă plină de concerte extraordinare la care am încercat pe cât posibil să particip ca ascultător neputând însă renunţa la aparatul foto. Cum prindeam un moment de forte, o pauză între părţile unui concert sau al unei simfonii, declanşam fără oprire aparatul. De multe ori mi-am spus că ar trebui să mai las aparatul foto acasă şi să mă bucur şi eu ca toţi ceilalţi de un concert. Dar ştiu că apoi îmi face plăcere să mă uit la fotografii şi ştiu că mai sunt şi alţii care vor să le vadă.
Aşadar, unul dintre primele concerte la care am asistat a fost cel al Orchestrei Filarmonice Regale din Londra sub bagheta dirijorului Horia Andreescu. Cu o seară înainte aceeaşi orchestră fusese dirijată de Charles Dutoit şi s-a bucurat de participarea pe ultima sută de metri a excentricului violonist “Mr. British Punk Violonist”, Nigel Kennedy. Solistul a înlocuit-o din program pe pianista Martha Argerich care a renunţat la a mai concerta în cadrul festivalului în ultimul moment. Din păcate şi spre exasperarea melomanilor, eu am aţipit destul de grav, având în vedere că Nigel Kennedy a interpretat Concertul pentru vioară şi orchestră în Re Major op.61 de Ludwig van Beethoven.
Dar revenind la seara ce a urmat, Horia Andreescu s-a binedispus dirijând orchestra regală pe un program de Saint-Saens şi Ravel.
În program a mai fost însă şi Simfonia Spaniolă a compozitorului Victoire Antoine Edouard Lalo. Nefiind scrisă de un compozitor spaniol dar totuşi unul atras de sonorităţile iberice, simfonia face parte din repertoriul oricărui violonist. Iar cu această ocazie, a fost invitat să concerteze Joshua Bell. Solistul american a început vioara de la vârsta de 5 ani (ca şi mine). În 1985 a debutat la Carnegie Hall alături de orchestra simfonică Saint Louis (eu la vârsta lui nu mai ştiam nici cum se ţine arcuşul corect). Este câştigător al unui premiu Grammy.
Până acum nu sună nimic atât de ieşit din comun, nu? Mai sunt şi alţii ca el. E plină lumea de violonişti de succes fiecare având un palmares impresionant. Câţiva dintre ei sunt invitaţi şi la Festivalul Enescu. Dar e ceva mai special legat de acest solist. Nu ştiu câţi dintre voi realizaţi că aţi mai auzit de Joshua Bell până acum. Cel puţin toţi cei care avem un calculator la servici, fie că lucrăm într-o agenţie de publicitate sau o multinaţională sau whatever, am auzit clar de Joshua Bell.
“Imposibil” vor spune unii. Eu n-ascult niciodata muzică clasică. Adică nu mă deranjează, dar nu sunt pasionat. Ce să mai spun că n-am călcat niciodata într-o sală de concerte (apropo, la Ateneu până şi maneliştii îşi doresc să ajungă). 
Dar la un moment dat, cu toţii am primit un mail cu o poveste drăguţă ce părea destul de crezut. Se povestea cum că într-o staţie de metrou un tip îmbrăcat modest s-a apucat să cînte la vioară având ca momeală câţiva dolari aruncaţi în cutia viorii de la picioarele sale. Individul nu era altul decât Joshua Bell, renumitul violonist. Experimentul a vrut să arate indiferenţa oamenilor. Mă rog, povestea o ştiţi şi dacă nu mai aveţi mailul puteţi citi articolul aici.
Dap, acelaşi tip a venit şi a concertat şi la Bucureşti în cadrul Festivalului George Enescu. Ce mică e lumea, nu e aşa? Întotdeauna mi s-a părut foarte mişto ca unul din miile de mail-uri cu pps-uri ce prezintă peisaje sau poveşti şi care circulă zilnic prin fiecare calculator să le putem vedea cumva şi în realitate. Ca atunci când primeşti un mail cu cele mai interesante locaţii de pe glob şi spui şi tu mândru că aici ai fost şi tu. Mda, te-ai regăsit şi tu într-o singură poză din cele 30-40 culese şi adunate de vreunul care se plictiseşte grav la un alt birou.
Aşa m-am simţit şi eu văzându-l şi ascultându-l pe Joshua Bell. Parcă mai ieri citeam mailul iar acum îl văd live. Filmuleţul experimentului poate fi vizionat mai jos.
Joshua Bell părăsind scena Sălii Palatului după îndelungi aplauze binemeritate. Spun asta pentru că au fost ocazii când soliştii nu au fost tocmai străluciţi dar publicul aplaudând cu aceeaşi frenezie demonstrând lipsa de cunoaştere a artei interpretării.
Seara a continuat minunat cu Suita numărul 2 “Daphnis şi Chloe” de Maurice Ravel. Pe francezul Ravel îl ştim cu toţii după faimosul său “Bolero”. Piesa aia de se repetă obsesiv, începută de un suflător şi terminată de toată orchestra. Cum naiba să ai atâta faimă cu o chestie atât de simplă când Mozart umplea de biluţe partiturile de nu mai ştia pe unde să le mai înghesuie? Maurice Ravel a fost unul dintre primii oameni care au folosit copy paste-ul în muzică fără să se folosească de un computer. Doar că în muzică termenul se cheamă ostinato şi nu se referă la osteneală.
Vladimir Ashkenazy a dirijat orchestra Philarmonia în zilele ce au urmat. În prima seară a prezentat un program excelent. Puţină lume însă la Sala Palatului. Poate pentru că programul era foarte cunoscut sau poate pentru că la opera se derula baletul “Lacul Lebedelor” de Tchaikovsky. Dar dintre toate concertele la care am asistat pot spune cu mâna pe inimă că cel despre care vorbesc acum a fost cel mai reconfortant, mai relaxant, placut şi mai bine ales repertoriu.
Cu nimic mai bun nu se putea termina o zi de muncă decât cu un Faure – Suita “Pelleas et Melisande” sau cu Simfonia concertantă pentru violoncel şi orchestră a lui Enescu, iar după pauză o bună doză de Debussy în venă cu “Preludiu la după-amiaza unui Faun” şi “Marea”.
Orchestra venind tot din Regatul Unit a oferit o altă perspectivă sonoră faţă de Orchestra Regală din Londra ce tocmai concertase cu câteva zile înainte. Nu poţi să faci o comparaţie pentru că nu este cazul. Faţă de impetuozitatea orchestre regale, Philarmonia a produs sunete de mare delicateţe şi rafinament.
Următoarea seară nu a mai fost una atât de liniştită. Pe scenă şi-a făcut apariţia un solist de temut. Mama îmi povestea când eram mic că nu accepta ca cineva să se comporte necorespunzător în sala de concert. Ba mai mult, se povesteşte că la un moment dat, cineva a îndrăznit să intre în sala de concert după ce maestrul a început să-şi plimbe degetele fioroase pe clapele pianului încremenit. Acest act nesăbuit al netrebnicului l-ar fi făcut pe solist să întrerupă concertul, să se ridice de la pian şi să iasă de pe scenă.
E adevărat că statura lui Dan Grigore te poate intimida uşor dar în momentul în care cântă la pian începi să te întrebi de unde provine toată acea delicateţe de care dă dovadă. Deşi nu a izbucnit în nici un fel când telefoanele mobile au sunat în timpul concertului în la minor pentru pian şi orchestră, pianistul Dan Grigore s-a înţeles de minune cu orchestra Philarmonia şi dirijorul Vladimir Ashkenazy.
Dan Grigore încercând să-l tragă pe Vladimir Ashkenazy mai aproape încât amândoi să se bucure de aplauzele oferite. Şi într-adevăr concertul este foarte frumos şi a smuls multe laude, iar pe mine mă face să mă întreb cine pe cine a plagiat căci mie imi miroase al naibii de rău începutul temei cu “Besame Mucho” scrisă la 84 de ani de la moartea compozitorului.
Vladimir Ashkenazy a fost decorat de către Ministrul Culturii mai ales că în program urma Simfonia a 8-a în do minor “Stalingrad” de Dimitri Şostakovici. O lucrare puternică ce merită ascultată, mai ales live. Are un impact nemaipomenit.
Despre această lucrare compozitorul spunea: “Am dorit să recreez climatul interior al fiinţei umane strivite sub giganticul ciocan al războiului… Am căutat să redau temerile, suferinţele, curajul, disperarea, speranţa: stări psihice cu intensitate aparte, augmentate de mecanismul opresiunii…”.
Helene Grimaud a revenit în cadrul festivalului Enescu alături de Orchestra din Sankt Petersburg, sub bagheta dirijorului Yuri Temirkanov. Deja de la vârsta de 13 ani a fost acceptată la Conservatorul din Paris faţă de Conservatorul din Bucureşti care îşi sortează muzicienii talentaţi în funcţie de numărul de absenţe pe care îl au şi nu renumele pe care şi-l fac de la o vârstă fragedă. Solista a interpretat concertul numărul 2 în do minor pentru pian (evident) şi orchestră (că doar nu cor) de Serghei Rachmaninov.
Temirkanov a continuat apoi cu Simfonia nr. 6 în si minor “Patetica” a lui Piotr Ilici Ceaikovski de care aminteam la începutul acestui rezumat al Festivalului George Enescu. Chiar dacă simfonia stârneşte aplauze exact acolo unde nu trebuie, este o lucrare ce te face să-ţi pierzi respiraţia, mai ales la fiecare revenire a temei iar finalul acesteia se pierde undeva departe parcă prevestind chiar sfârşitul compozitorului.
Despre dirijor se ştie că a făcut Conservatorul din Leningrad. Aşa că ce combinaţie mai bună poţi să ai într-o seară de concert? Orchestră rusă dirijată de un dirijor rus ce dirijează o lucrare a unui compozitor rus. Aaaahhh….unde-i vodca aia?
Nikolai Alexeev a condus în cea de-a doua seară orchestra Sankt Petersburg. Normal, doar nu se vroiau lăsaţi a fi dirijaţi de vreun francez fandosit sau vreun englez cu fasoane.
Momentul mult aşteptat de mine a fost interpretarea Suitei din “Romeo şi Julieta” de Prokofiev pe care o puteţi vedea şi asculta într-un mic fragment accesând acest link. Aş asculta lucrarea asta la nesfârşit, mai ales integral pentru că am demonstrat cu toţii că o lucrare atât de cunoscută nu este de fapt cunoscută. Amatorii de cultură au aplaudat frenetic cum îşi ridicau instrumentiştii arcuşul de pe corzi dar la finalul suitei tot ei au fost cei care aplaudau. Nici cunoscătorii nu au ştiut când s-a terminat lucrarea făcându-l pe dirijor să facă un gest în semn de final al piesei.
Ultimul concert la care am asistat din păcate în cadrul Festivalului George Enescu a fost cel al Orchestrei Naţionale Radio sub bagheta lui Asher Fisch dar cu mult aşteptata participare a ansamblului vocal The Swingle Singers.
Despre Swingle Singers o să vorbim mai pe larg într-un alt articol special dedicat lor, mai ales că au şi avut un concert dedicat la Sala Mică a Palatului.
O să vorbim în schimb un pic de programul din acea seară. Ansamblul a fost invitat să participe la “Sinfonia” lui Luciano Berio, lucrare destul de greu de digerat pentru ascultătorii de Bach sau Mozart. Sau cei care consideră că Beethoven e prea mult.
Lucrarea a fost dedicată lui Leonard Bernstein iar rolul soliştilor vocali este acela de a rosti, şopti sau a striga cuvinte extrase din cartea antropologului francez Claude Levi-Strauss, “Le cru et le cuit” şi din nuvela lui Samuel Beckett, “L,Innommable”, amestecate cu unele replici din “Wozzeck” de Alban Berg. Practic toată lucrarea se întinde ca o poveste sau e ca şi cum te-ai uita la un musical fără imagini.
Cu greu mi-am dat seama că şi ediţia din acest an a Festivalului Internaţional George Enescu se apropia de sfârşit şi că mai avem de aşteptat încă doi ani pentru o noua ediţie.
The Swingle Singers au oferit două piese ca bis publicului destul de mic ca număr (în parte datorat programului dar şi necunoscător al ansamblului vocal)
Mă bucur foarte mult că Swingle Singers au fost invitaţi la Festival, numărul mare de spectatori la concertul lor dedicat demonstrând dorinţa publicului de a vedea si ansambluri vocale şi nu doar instrumentale. Imi amintesc că acum două ediţii a fost invitat Eric Ericson Chamber Choir, un cor extraordinar dirijat la acea vreme chiar de fondatorul său, Eric Ericson. Îmi amintesc şi acum numărul mic de spectatori deoarece în acelaşi timp concerta Madrigalul la Ateneu. Vorbind ulterior cu unul dintre profesorii mei de dirijat, mi-a spus că am făcut cea mai bună alegere din viaţa mea.
Aşadar, sper ca publicul să înceapă să se formeze încet, încet, şi către ansamblurile vocale şi ce pot ele oferi, chiar dacă noi nu ne-am format încă pe cele instrumentale.
Dirijorul Asher Fisch mulţumit de prestaţia orchestrei aşa cum şi eu am fost mulţumit de programul şi organizarea Festivalului George Enescu. Aştept cu nerăbdare o nouă ediţie la care sper să văd mult mai mulţi oameni care încă n-au descoperit efectul benefic al acestei muzici. Poţi la fel de bine să asculţi Rihanna sau Paraziţii, aşa cum fac şi eu, şi să te relaxezi şi să te vindeci cu un concert de muzică clasică. Nu ştiu cum să spun, dar participarea la un astfel de concert te aduce la forma de “om” şi te face să vezi lucrurile într-un mod mai matur şi să te revezi în ceilalţi indivizi de pe stradă, frustraţi, nervoşi, trişti, răi sau chiar proşti, calităţi care poate le însuşeai vreodată.
Pentru a scrie acest articol m-am ajutat indeosebi de publicatia Agenda Festivalului sau mai bine cunoscuta sub numele de Jurnalul de Festival.
Draga Alexandru,
as vrea sa te rog sa ma ajuti sa aflu numele compozitorului si numele piesei pe care orchestra din Sankt Petersburg a cantat-o ca bis la concertul din 17.09.2009 (dupa ''Patetica''). E foarte cunoscuta dar din pacate nu am reusit sa gasesc pe cineva care sa imi spuna exact cine a scris-o si cum se numeste.. Chiar in acea seara mi-am luat inima in dinti si l-am abordat pe maestru Dan Grigore care nici el nu stia exact ce s-a cantat, dar mi-a spus ca e sigur muzica veche engleza- mie imi suna a Haendel, dar poate ma ajuti tu cu mai multe detalii. Iti multumesc si astept raspunsul tau pe adresa andduc72@yahoo.com. Multumesc, andreea
O sa ma interesez si o sa revin cu detalii. Deseori orice bis devine stresant din cauza neprezentarii lui, mai ales cand iti suna necunoscut 🙂