Când mă mai întreabă lumea ce muzică îmi place (cu o uşoară teamă crezând că sunt d-ăla de ascultă numai clasică) îmi place să le răspund că orice în afară de noul curent al manelelor şi stilul piţipongistic. Ascult şi clasică dar şi house, rock sau jazz, electro sau muzică tradiţională (ca să nu-i zic folclorică). Pentru că din toate ai ce să înveţi şi doar aşa îţi dezvolţi cu adevărat o cultură muzicală. Pentru că există snobi de ambele părţi care nu cred asta. Manelişti care nu înţeleg nici un alt gen de muzică în afară de jalea aia ţigănită (care până la urmă şi aia e o combinaţie între ritmuri turceşti şi urletele gâjâite specifice muzicii greceşti) şi din această cauză ripostează cu “mişto” la orice e nou, iar pe de altă parte sunt conservatorii care nu recunosc nici un alt gen de muzică în afară de cel clasic şi se uită cu superioritate la curentul pop contemporan, de exemplu.
Dar cel mai mult îmi place să ascult stilul Fusion. Adică atunci când te hotărăşti că a venit timpul să te uiţi la Globul Pământesc şi să culegi de exemplu, cu o mână muzica folclorică bulgărească iar cu cealaltă Jazz-ul din New Orleans iar apoi să le combini dând astfel naştere unui nou gen muzical. E un exemplu doar.
Astfel de experimente s-au tot făcut şi se fac în continuare. Cred că este cea mai plăcută modalitate de a compune muzică. Pe de-o parte ai plăcerea de a călătorii (fie la propriu sau la figurat) şi a culege folclor de prin toate colţurile lumii şi apoi plăcerea şi măiestria de a lega ceea ce ai cules cu un gen deja consacrat care îţi poate fi de folos ca bază. Aş putea oferi “n” exemple în acest sens. Ba chiar aş putea spune că am participat şi eu alături de corul Sound la un astfel de experiment atunci când am pornit proiectul “Assemblage” în care alături de cei de la The Pixels am reuşit să aducem pe scena Ateneului muzica gregoriană în acelaşi timp cu cea electronică.
Dar astăzi am găsit ceva diferit. Am dat peste cei de la Burkina Electric, o colaborare interesantă între muzicieni din Africa şi Europa. Mai exact, ei sunt din Burkina Faso, Germania şi Austria şi s-au stabilit în New York.
Proiectul a fost pornit acum ceva ani de compozitorul şi percuţionistul austriac Lukas Ligeti şi i s-au alăturat mai apoi Mai Lingani şi Wende Blass din Ougadougou, Burkina Faso, precum şi the man behind the synth, Pyrolator din Dusseldorf, Germania.
Numele lui Ligeti s-ar putea să vă sune cunoscut şi până la urmă nu este nici o coincidenţă. Este chiar fiul renumitului compoitor Gyorgy Ligeti. Dap, Gyorgy Ligeti este cunoscut peste tot pentru lucrările sale de operă sau orchestră precum şi pentru muzica experimentală. Ceea ce nu mulţi ştiu este că muzica i-a fost folosită la coloana sonoră a filmelor 2001: A Space Odissey şi Eyes Wide Shut. Un alt lucru pe care poate nu-l ştiaţi este că deşi Ligeti provine dintr-o familie de unguri evrei, el s-a născut în Târnăveni, România. A murit în 2006 după lungi probleme de sănătate. Probabil că e bine să ştim că cei care a compus muzică clasică au fost atraşi şi de alte laturi ale muzicii.
Revenind la fiul său, Lukas, se pare că tradiţia s-a transmis mai departe aşa cum se cuvine şi acest proiect muzical al său mi-a atras atenţia imediat, mai ales după nume. Lukas a studiat în Austria şi a plecat să culeagă muzica tradiţională şi să predea în Africa, prin Institutul Goethe din Viena. Acolo i-a întâlnit şi pe cei cu care acum cântă în această formaţie.
Sound-ul lor este unul curat, îngrijit, nu foarte aglomerat de efecte electro, chitara electrică făcându-şi loc cu lejeritate între sunetele sintetizatoarelor şi părţii vocale specifice muzicii africane.
Puteţi citi ceva mai multe, asculta şi a privi nişte imagini din timpul reprezentaţiei lor aici. Sau puteţi să-i ascultaţi şi aici pe site. Mai e inclus chiar şi un interviu cu Lukas Ligeti.