Rupt în gură! E 6.30 și abia îmi deschid ochii și mintea. Se simte miros de cafea și Iani îmi spune că e timpul să plecăm. Acum vreo 4 ore trecusem pe la ICR să vedem dacă e mișcare. Era pustiu. Am decis să ne întoarcem și să dormim câteva ore. E 7 și 15. Dârdâind de frig ne-am urcat toți în mașină, am șters geamurile aburite cu mâna și am pornit la drum cu ventilația la maxim. Încă nu mă pot obișnui că mergem pe contrasens dar nimeni nu spune nimic. Câteva mașini pierdute la ora aia de duminică. Ajungem aproape de Belgrave și deja vedem vreo două mașini cum parchează și oamenii care ies din ele se îndreaptă spre același loc în pas grăbit. Sunt români, îi recunoști după port, după trai. Ne grăbim și noi în liniștea dimineții și cum dăm colțul ne oprim. E ditamai coada. We’re fucked!

Eu sunt unul dintre votanții ăia care s-au dus special să voteze în Diaspora și să dea alegerile peste cap. Am plănuit asta ca teroriștii de la 9/11. Încă din vară știam că am să fac asta. Habar n-aveam pe atunci că vor avea loc alegeri dar stabilisem cu un prieten care s-a mutat în Londra să-l vizităm prin Noiembrie. Eu și încă doi prieteni. În total o armată de 4 oameni, gata să destabilizeze procesul votului.

Cât am stat la coadă și oamenii au aflat că eram doar în vizită, ne-au întrebat de ce naiba nu ne ducem să ne plimbăm. De multe ori am preferat doar să zâmbesc amar și să nu răspund la întrebarea asta. Poate sunt mai naiv, dar vrând nevrând fac parte dintr-o societate și consider că este de datoria mea să particip la acțiuni care vor definitiva cursul acelei societăți. Indiferent unde sunt și cât timp îmi ia. Plus că era prima oară când vedeam atâția români dedicați și uniți într-o cauză comună. Mă aflam fix între oamenii pe care cu câteva săptămâni înainte îi înjurasem (aici) că strică întotdeauna socoteala alegerilor. Mă înșelasem. De data asta aveau să schimbe cursul istoriei și probabil că ceea ce s-a întâmplat pe 16 noiembrie o să rămână undeva acolo bine întipărit în memoria colectivă.

Era 8 dimineața și oamenii stăteau liniștiți la coadă. Mulți se duceau să cumpere cafea. Apropo, până pe la prânz, toate cafenelele din zonă au rămas fără pic de mâncare și sortimente de cafea. A fost o vânzare extraordinară în zonă iar angajații au simțit aceeași euforie ca și votanții. Am spart 4 euro pe opțiunea aia de la Vodafone să am opțiunile din țară și am început să filmez toată coada. Înainte să plec mi-au spus toți ”Băi! Să pui pe net să vedem ce-i acolo! Folosește hashtag-ul #reporterlavot! Te urmărim, da?” Zis și făcut. Doar că nu eram singurul, mai toți ieșeau din coadă și filmau coada. Toată lumea voia să arate ce se întâmplă în Diaspora. Sincer, nu știu dacă a rămas cineva din țară cu acces la internet care să nu fi cunoscut pe cineva care cunoștea pe altcineva și care a văzut ce se întâmpla la secțiile de votare din afară. În timpul ăsta câțiva voluntari distribuiau declarațiile vieții, pixuri și apă plată. Am stat de vorbă cu o tipă care venise ca voluntar. Mi-a zis că a citit într-un ziar local că asociația My Romania lansase un anunț de voluntariat pentru ziua de 16 și s-a băgat și ea. Aproape de intrare mai erau și cei de la The Romanian Cultural Centre care ofereau ceai fierbinte și zâmbete sincere. Tot respectul și admirația pentru voluntari. Au stat de pe la 6 dimineața până la 9 seara oferind declarații, pixuri, adunând pixurile înapoi, oferindu-le altora, apă, ceai, cărând gunoaie, etc.

Până pe la ora 10.30 coada s-a mișcat destul de repede. Deja vedeam intrarea. Dar mai vedeam și altceva care mă îngrijora. Capătul cozii ajunsese deja la intrare pe partea cealaltă și continua pe un alt bulevard. Adică tot cvartalul ăla de clădiri era înconjurat de românii care voiau să voteze. Am mai filmat odată și a durat 5 minute să măsor toată coada. Din momentul ăla lucrurile au început să se miște… de fapt să stea cu totul. Lumea devenea din ce în ce mai nerăbdătoare. Mai o glumiță proastă, mai că lumea intră prin față, că de fapt s-a format o nouă coadă pentru familiști (mulți copii și aici), mai un ieșit din coadă și odihnit pe trotuar, uite așa s-a făcut ora 12 fără un sfert când la propriu mai aveam un pic și făceam pe mine. Am ieșit din coadă și am intrat în ICR. Puteai să faci asta fără nici o problemă. Îndoiai genunchii, urlai pipi și te lăsau să treci de coadă. Luând asta ca o primă victorie m-am îndreptat către toaletă și mi s-au înmuiat picioarele și vezica. Era coadă și aici. ȘI O SINGURĂ TOALETĂ! Futu-i! Chiar înainte să intru, după vreo 15 minute, doi reprezentanți din ICR mă cheamă că au mai deschis sus o toaletă. Urc împiedicat și strivindu-mi vezica la maxim și mă îndrept cu ochii în lacrimi și speranță către baie. Intru fără să bat. Se pișă un paznic de-al lor. Fuuuucking karma! Fucking vot! Fucking Ponta! Bubui dracu aici! Cât timp mă frec și leșin pe faianța din baie deja au intrat și au ieșit două fete la Femei. Nici vorbă de paznicul meu. Iese într-un târziu triumfător și calm. Îi zic ”Sorry” că am dat buzna, îmi răspunde cu un zâmbet ”No worries, mate!” da cine rahat îl mai ascultă. Deja Niagara devenise cea mai mică cascadă din lume! Și e transpirația aia relaxantă și liniștită. Îmi țiuiau urechile de fericire. Acum nimic nu mai conta! Victorie! Am votat!

Am coborât fericit de la toaletă și n-am mai ieșit afară. Deja recunoșteam înăuntru oamenii din jurul meu de la coadă. Și în momentul ăla am văzut cum decurgeau lucrurile. Două persoane verificau încă de la intrare declarațiile cât de repede puteau. Un al treilea individ indica către ce persoană din secția de votare să te îndrepți. Din șapte am primit numărul șase. M-am dus rapid și mi-am prezentat buletinul și declarația. Nici nu s-a mai uitat la ele, mi-a luat buletinul și mi-a dat ștampila și buletinul de vot. Nici n-am apucat să intru în cabină că am și auzit ”Damian!”. Mă uit rapid pe buletin, văd stânga, văd dreapta și iar ”DAMIAN!”. Cât pe ce să-mi scape ștampila în stânga. Apăs ușor pe dreapta (”Aveți grijă cum apăsați ștampila pe buletin, să nu se imprime pe cealaltă parte, că se anulează” striga un voluntar în gura mare pe la 8 dimineața) și urlu ”IMEDIAT!” Ies rapid, îndoi buletinul și îl îndes într-o lădiță de plastic transparent de la IKEA full de buletine de vot. Îmi iau buletinul, respir adânc, ies prin bucătărie, mă opresc, îmi scot buletinul și îl pun la încărcat lângă un acumulator de Canon al unui fotograf. Mai pun un status, Mândruță e la Paris, cică vine și Monica aici la Londra, mai încolo. ”Hai să mâncăm ceva” spune Iani. Irina și Marian se trag unul pe celălalt obosiți. Îmi scot telefonul de la încărcat și plecăm fericiți că am reușit să votăm.

Am fost să ne plimbăm. Buckingham-ul nu era departe. Deși ne dureau picioarele, prinsesem o nouă doză de energie, mai mult psihică. N-am mai avut chef de poze. Le-am pozat pe fetele alea pe biciclete în frumusețea și liniștea lor de duminică. Londra n-avea habar ce se întâmpla pe Belgrave, în afară de cei care treceau pe-acolo și ne întrebau. Începuse să picure, regina nu era acasă, am trecut prin fața palatului, dă-i cu un selfie, două și hai să mâncăm. Eu zic, vreau priză și Wi-Fi! Îmi oferă Iani de pe abonamentul lui din UK cu net nelimitat și la un preț mult mai mic decât oferă cel mai scump abonamet din România cu net limitat.

E frumoasă rău ospătărița, e din Polonia. Trăsături faine, dar n-are treabă cu mine. Bag în mine ca porcul că mi-e foame. Loc fain, scot vaca, fac câteva poze, observă și ea, plecăm spre Westminster. E închis. Bun, hai pe lângă Parlament, Big Ben, pe pod și apoi îmi aduc aminte iar. Fuck, e Instameet pe Regent Street. Se dau drumul la luminițele de Crăciun! E seară, ajungem la Regent. Tot Piccadilly (cichi cha, obosit-ooo…) e full de oameni. Circulația e oprită, e mai rău ca la vot. Niște artificii obosite. Ne fugărește Iani să le prindem. Rahat, găsește Instameet-ul vieții printre miile de turiști. Zic s-o lăsăm baltă că deja e întuneric și vrem să ne întoarcem la ICR să vedem care-i starea. Luăm ceva de mâncare pentru niște prieteni de la coadă și pornim la drum.

Cred că-i vreo 7 ceasul, s-a întunecat și plouă. La ICR era coada la fel de mare ca la ora 8 dimineața. Cei care ajunseseră la ora 11 n-apucaseră să intre. Nici nu o vor mai face. Lumea stă înghesuită și murată sub umbrele. Câțiva agitatori urlă ”Muie, Ponta!”; ”Jos, Ponta”; ”Vrem să votăm!”; etc. Unu flutură ditamai steagul României la intrare. Pănduțule, tu ești, maică? 🙂 E clar că au venit oameni special pe-aici. Că doar nu te gândești când pleci din țară să-ți bagi la cală și tricolorul cu tine. Discuții care mai de care mai interesante. Cunosc oameni noi, păreri noi, e frig, intru la un moment dat într-un merțan să pun o poză pe Facebook și să nu-mi plouă pe telefon. Se aud dezbateri politice ale celor din mașină și manele din CD player. Ies din merțan. Cunosc un regizor tare fain, vorbim multe și diverse. Coada nu se mișcă. Până pe la 8 jumate oamenii au stat civilizat la coadă. Apoi și-au dat seama că nu vor apuca să voteze și vin toți în față. Apar 3 dube de la Metropolitan Police. ”Cică în Frankfurt s-a prelungit programul!”. E feeling de revoltă, oamenii scandează din ce în ce mai tare, ți se ridică părul pe mâini și pe șira spinării, deși nu am. ”Cică la Paris și Toronto s-au dat cu gaze lacrimogene în oameni, e nenorocire, e bătaie!”. La ora 9 se închid ușile ICR-ului din Londra. Huiduieli maxime, oameni vin mai aproape de intrare. Câțiva aleg să plece resemnați sau din precauție. Lumea sare în sus și strigă în continuare ”Vrem să votăm!”. Mă sună sor-mea și-mi spune că Ponta s-a retras și l-a felicitat pe Iohannis. O întreb sigur sigur? îmi zice că da. Mă duc printre oameni și le dau vestea. Mulți nu mai au demult baterie la telefoane și primesc vestea cu maximă uimire și bucurie. Vestea circulă de la unii la alții. Huiduiala se transformă într-un zgomot de extaz și bucurie. Suntem salvați de fusul orar. Altfel, cred că ieșea cu ceva mai mult decât huiduieli.

A fost o zi foarte faină. În top 10 ale anului 2014. M-au uimit românii cum nu m-au mai uimit de foarte mulți ani. Sunt aceiași nenorociți care se plâng tot timpul ”Stai liniștit, Londra nu e cine știe ce. Aici tre să muncești, tată, dacă vrei să trăiești, nu e glumă.” Sunt aceiași artiști, cocalari, studenți, familiști, frumoși, urâți, dar sunt împreună pentru un motiv pe care cu greu mi-l explic. De obicei dormim. În țară aflam că vreo 5000 erau în stradă doar în București. E fain feelingul ăsta. E un feeling pe care cei care se îngrașă de nepăsare n-or să-l cunoască niciodată. Pentru că ce s-a întâmplat pe 16 a fost doar o zvâcnire în somn. Nu ne-am trezit încă pe deplin dar e dovada faptului că cei mai de sus încep să meargă pe vârfuri ca să nu ne trezească.

Mai multe poze din albumul cu portretele alegătorilor din Londra, aici.