Oare dacă ne uităm la imaginea alăturată nu putem vedea decât nişte păsărele draguţe pe nişte cabluri de tensiune? Sau putem să ne imaginăm şi un portativ plin de note muzicale? Chiar dacă are o linie în plus, putem face cu siguranţă chestia asta. Să ne dorim mai mult de la ce vedem, auzim, mirosim sau gustăm, e o senzaţie trăită des. Deşi cu greu ne convingem să încercăm ceva nou sau să-i convingem şi pe ceilalţi să experimenteze ceea ce am descoperit, ulterior suntem mulţumiţi de pasul făcut sau mulţumim la rândul nostru pentru sfatul primit. Dar indiferent de cât de interesantă şi relaxantă ni se poate părea o primă audiţie a unei piese muzicale clasice oare câţi dintre noi înţelegem ce se întâmplă cu adevărat acolo. Adica, ok, din câte imi amintesc din generală alea pot fi note pe portativ, dar ce note? Păi, avem un prim acord mi-sol-si apoi urmează mi-sol apoi un alt acord mi-si-re după care revine sol şi tot aşa. Poate că o să şi cânt la un moment dat la pian “partitura” asta. Dar apoi intervine altă problemă; cum trebuie să ne comportăm când luăm contact live cu o asemenea reprezentaţie? Pentru că din ce în ce mai mulţi oameni se îndreaptă către sălile de concerte de la Ateneu sau Radio şi Sala Palatului dar al căror comportament lasă de dorit.

După ce plecam de la concertele de la Festivalul Enescu citeam în metrou Jurnalul de Festival, spre disperarea amatorilor de Libertatea sau Ring. Chiar dacă limbajul este unul pretenţios sau uneori doar plin de salivă excesivă, citeşti cu interes şi afli foarte multe informaţii preţioase. Şi anume, ce naiba ai ascultat cu o seara înainte şi a sunat aşa de bine? Aoleo, aia era Romeo şi Julieta (apropo de filmuleţul postat la FGE 2009 Quick Preview)?

Am observat totuşi de data asta că pe lângă criticile aduse concertelor şi prezentarea formaţiilor invitate la festival au existat şi mici referiri la adresa comportamentului în sala de concert. Deja ne-am format o identitate ca public meloman. Venim constant răciţi şi cu dureri în gât pe care le expectorăm exact în momentele de piano (adică atunci când cântă aia pe scena mai încet), ne sună telefoanele mai rău ca la Bingo iar la final demonstrăm ce popor de aplaudaci suntem. Chiar nu contează ce orchestră e pe scenă sau cât de bună a fost interpretarea, noi aplaudăm frenetic cum prindem o pauză a orchestrei iar apoi la final când ne prindem în sfârşt că nu se vor mai apuca iar de cântat (e singurul lucru despre care ştim că se face la concerte d-astea clasice) şi nu ne lăsăm până nu primim un bis că doar d-aia am venit aici.

Dar nu prea văd ca multă lume să se gândească la posibilitatea ca aceşti oameni care vin şi deranjează, pe bună dreptate, poate chiar habar nu au cum să se comporte la un astfel de concert. Adică ştim foarte bine cum se face şcoală în prezent şi ştim la fel de bine la ce nivel sunt priviţi profesorii. Aşa că pe nimeni nu interesează materia “Muzica”. Dar mai apoi le mai vine mintea la cap şi începe să li se pară interesant unora sau poate doar vor să dea impresia că sunt oameni culţi şi vin dintr-o obligaţie mondenă.

Aşadar, cât de curând o să fac un ghid despre comportamentul într-o sală de concerte. Nu ştiu câţi şi dacă au mai făcut înaintea mea aşa ceva dar nu o fac doar ca să mă dau eu mare, ci doar pentru ai face pe toţi să înţeleagă ce incomod poate fi un simplu gest de-al tău atât pentru public dar mai ales pentru artiştii de pe scenă.

Până atunci însă, vă invit să vedeţi o prezentare a lui Benjamin Zander în cadrul conferinţelor TED care vă va deschide clar apetitul pentru muzica clasică. Am primit link-ul printr-un comentariu pe blog, semn că cineva se mai pierde şi pe aici cu vremea. Mulţumesc din nou pentru link. Am râs şi m-am simţit foarte bine privindu-l şi ascultându-l pe acest om.