Natalie Cole a venit să concerteze în Bucureşti zilele trecute şi m-am gândit că n-ar fi rău să prind această ocazie. De fapt nici unul din noi n-ar trebui să pierdem astfel de ocazii. Sincer, cred că mai bine să-ţi arunci banii pe un concert decât să-i spargi în mod obişnuit la hipermarketuri pe lucruri care oricum se duc şi care n-au nici un fel de valoare. Dar un concert îţi rămâne tot timpul în memorie, fie că e a ta sau a aparatului tău foto/video.

Nu cred să existe o muzică ce poate să exprime mai bine sentimentele umane decât jazz-ul. Şi mă refer la cel vechi nu cel contemporan. În vremea când într-adevăr se scriau cântece de dragoste care îi fac până şi pe cei singuri să se simtă îndrăgostiţi. Nu trebuie decât să asculţi muzica asta în căşti în timp ce mergi pe stradă şi să vezi cum brusc se schimbă totul în jurul tău. Dintr-o dată toţi oamenii ăia trişti, frustraţi şi urâţi devin brusc relaxaţi, frumoşi şi civilizaţi iar tu nu-ţi poţi stăpâni un zâmbet plăcut pe faţă.

E genul de muzică ce-l poţi asculta acasă la lumina unei lumânări sau într-un pub mai intim şi toată această atmosferă te va purta înapoi în timp într-o vreme când pălăriile joben sau melon erau la modă. Într-un timp când oamenii se salutau pe stradă şi toţi erau îmbrăcaţi bine.

O atmosferă asemănătoare a reuşit şi Natalie Cole să ne aducă la Sala Palatului pentru vreo două ore. Deşi e cam ciudat să stai pe scaun şi să asculţi un astfel de concert, repertoriul artistei a fost pe măsura aşteptărilor. Ne-am amintit de multe hit-uri ale lui Nat King Cole precum şi irezistibilul duet între Natalie Cole şi Nat King Cole care până acum nu l-am ascultat decât în format audio, mă refer bineînţeles la Unforgettable.

Nu chiar totul a fost perfect în seara respectiva şi aici mă refer la public. Aşa cum spuneam şi în articolul legat de Festivalul Enescu, şi acum ne-am dovedit reputaţia de popor de aplaudaci. Ne-a rămas sindromul ăsta congresistic bine impregnat în genă. Băi frate, se aplaudă într-o demenţă şi mai mult de atât, se aplaudă şi pe şapte (acest lucru chiar deranjând prestaţia band-ului pe scenă, la un moment dat). Ok, am înţeles că ai recunoscut o melodie, dar chiar ăsta e singurul mod în care poţi să te exprimi? Aplaudând în timp ce artistul cântă pe scenă? Tot scopul acestui concert era de a te simţi bine, de a simţi ritmul cu o bătaie uşoară de palmă pe picior sau a pocni uşor din degete aşa cum bine spunea şi Natalie Cole la începutul concertului. Dar aplauzele nu fac decât să ucidă farmecul oricărei piese.

O altă parte mai neplăcută a fost band-ul. Lipsa orchestrei de coarde sau de alămuri, suplinită doar de nişte sintetizatoare, a dus la un sound destul de plastic cu aspect ieftin care de multe ori a reuşit să doboare farmecul pieselor.

Dar toate ca toate a fost o seara minunată şi Natalie Cole ne-a oferit un concert cât se poate de bun, chiar dacă în final mi-am pus mici semne de întrebare apropo de calităţile ei vocale. Nu spun neapărat de rău căci sunt piese care o prind al naibii de bine dar mai sunt şi piese când vocea stridentă reuşeşte să te scoată un pic din visare.
Oricum, vă sugerez ca de Crăciun, pe lângă colinde să ascultaţi şi acest gen de muzică. Nu ştiu de ce dar prinde al naibii de bine. Şi vă garantez că vă veţi relaxa teribil şi veţi uita de toate problemele din jurul vostru. Căci până la urmă chiar nu contează ce naiba mai fac ratele la bancă, ce rapoarte ai de făcut la servici sau cu cine te-ai mai certat. Oferă-ţi ţie un cadou prin aceste momente de audiţie.