În sfârșit venise soarele, căldura, primăvara, tot ce vrei tu. Abia mă întorsesem din #schiem și mă bucuram de ochelarii mei de soare colorați prin centrul Bucureștiului. Nu fac bine doi pași că mă sună Toma să mă întrebe dacă nu vreau să merg la o competiție de snowboard. Încă nu-mi trecuseră vânătăile de data trecută dar am zis un DA convins. Și acum, să vă explic ce-s cu pozele alea de le-ați văzut pe contul meu de Instagram cu mulți rideri, ochelari de soare și oameni frumoși.

 Când eram mic m-au atras două sporturi: baschetul și skateboarding-ul. M-au atras am zis, nu înseamnă că le-am și făcut. Am făcut vioară în schimb. Bine, Damian! 

De fapt mi-am luat un skateboard când au apărut prima oară la noi (imaginați-vă că în anii 90 nu aveai parte de magazinele de profil pe care le poți întâlni cu ușurință acum în țară). Era o chinezărie infectă iar rulmenții cred că erau din rumeguș căci trebuia să ”pedalez” la greu ca să iau viteză. Dar am învățat să mă dau destul de bine și am ajuns la performața de a rula cu skate-ul în liceu pe gresia proaspăt pusă, plătită din bani grei (de la sponsori). A trebuit să vină mama cu mine la liceu ca să-mi recuperez skate-ul. Apoi am început să cresc și nah… am renunțat.

Așa că atunci când am fost forțat, silit, subjugat să aleg între schiuri și placă, am ales evident placa. Dar nu doar de asta. 

Adică, pe bune! Când te uiți la un schior vezi un sportiv sau turiști care practică un sport de iarnă. Mda, frumos, ce să spun. Dar când vezi un snowboarder (mai ales dacă e fată) atunci e altceva. Dintre toate sporturile cred că este cea mai ”no fucks were given that day” postură a unui sportiv. Like I don’t give a shit kind of way. Bine, asta dacă știi să te dai, nu ca începutul ăsta de Oblio din poza de aici.

Mă îndreptam spre un loc unde n-am mai fost niciodată. E zona aia în care se vorbește altă limbă, lucru care îi enervează într-un mod penibil pe mulți conaționali. Doar când eram foarte mic am trecut prin Sfântul Gheorghe dar nu cred că am ajuns chiar prin Ciuc. Miercurea Ciuc. De-acolo mergeam spre Mădărași, Harghita, un drum forestier de vreo 16 km parcus încetișor, atât de încet încât să observi măcelul produs de defrișările masive. E ca și cum te-ai plimba printr-un muzeu al holocaustului naturii. Majoritatea pădurilor din zonă sunt defrișate. Se încearcă o reîmpădurire dar dubioasă rău. E ca și cum cineva a vărsat semințele de brad într-un singur loc. Rezultatul? Pâlcuri de câte 5-8 brazi înghesuiți unii în alții în spații deschise. Îți cam lasă un gust amar chestia asta, mai ales când știi că e plină țara de astfel de locuri. 

Lucrurile se schimbă cu totul când ajungi pe pârtia de la Mădărași. Zona e foooarte tare, frățiuer! Ieși așa dimineața pe terăsică, îți bei cafeaua și te uiți ca prostu la țărișoara asta preț de câteva minute într-o liniște totală. Apoi îți pui bootsii în picioare (cum naiba scrii buți în română???) și târăști placa după tine până pe pârtie. La asta cu încălțatu și descălțatu mă trec niște transpirații de n-ai idee. Bă, m-apucă plânsu, urlu de durere, trag de picioare, m-aplec până la punctul de plesneală și după ce-am terminat să-mi adun splina de pe jos, mă ridic în picioare și mă ia cu amețeală. Dar știți ce? Am învățat să mă dau cu placa!!! Yeah, baby!

N-aș putea spune că e meritul meu, poate al pârtiei mișto într-o oarecare măsură. Nu, meritul îl poartă Flo. Cel mai bun și mai răbdător instructor de snowboard pe care l-am întâlnit. Știți, încă de când m-am urcat prima oară pe placă am vrut să știu cum se pune frână la sărăcia asta! Și n-a reușit nimeni să mă învețe până acum. Flo, sper să nu te superi dar o să dau din casă. Te lași ușor pe vine, privirea în fața și ridici ușor mâinile în sus. It works! It fucking works! You rule, man!

Nah, nu pot să zic că mă dau fără să cad, dar am ajuns la niște performanțe. Am luat la un moment dat trei viraje și apoi m-am oprit fără să cad. Am zis, oooookey, hai că mai merge. Dar n-am continuat cu viraje, am luat-o drept și cu viteză, că deh, când prinzi curaj îți cam pierzi rațiunea. Aveam o viteză destul de mare când am hotărât să fac un viraj și să mă opresc doar că am avut prea multă încredere în mine și am lăsat mâinile în jos pe lângă corp. În momentul ăla a mai trecut și o domnișoară prin zonă, iar eu ca un gentleman ce sunt m-am îndreptat de spate ca un cocoș. Perfect pentru cantul din spate al plăcii care s-a înfundat în zăpadă iar țeasta mea s-a izbit spectaculos de zăpadă în timp ce ochii mi-au sărit din cap ca două bile de ping pong care săltau fericite pe pârtie. Am început să râd ca boul pipăind prin zăpadă după ”gloabele” oculare. Dar e ok, aveam cască. De fapt am avut un echipament foarte mișto de la Rossignol (deși numele mă trimite mai degrabă la un sirop de tuse).

Offf, iar am vorbit mult și prost și nu despre ce trebuie. În prima poză a acestui articol îl puteți vedea pe Kinda Geza. Sau puteți bea din el atunci când deschideți o doză de Burn energy. Geza e poate cel mai bun snowboarder din România. Un tip care se dă de vreo 15 ani pe placă și face sportul ăsta de performanță. De curând a ajuns chiar în revista Forbes la rubrica oamenilor de succes de până în 30 de ani și chiar a susținut un discurs la TEDx București deși nu-i place atât de mult să vorbeasă. A fost la limită să ajungă la Olimpiada de la Sochi. Vrea să susțină foarte mult sportivii și pentru asta s-a implicat încă de la început în competiția Snow on Fire cu sprijinul Burn. Mai mult de-atât, a creat o bază sportivă pe pârtia de la Mădărași care se cheamă RideMore. Ce înseamnă asta o să vedeți în clipul de la finalul articolului. 

Nu-mi place să vorbesc ca într-un comunicat de presă. Asta pentru că ce se întâmplă la Snow on Fire e mai mult de-atât. În primul rând e vorba de oameni frumoși. Eu asta am văzut acolo. Apoi pasiunea asta de a zbura pe care o avem toți înrădăcinată într-un fel sau altul. Totul e plin de culoare, de zâmbete, de ochelari de soare în care să-ți faci selfies, de creme de soare, de kickere care te fac să te dai peste cap, de stat pe terasă și povestit scheme, de dormit câte 6 în cameră, de Tata Extrem (Florin) care la 56 de ani se dă cu schiurile și sare pe kickere de te face să te umpli de jenă, de oameni noi pe care îi cunoști, de povești frumoase, de mirosul de tabără al copilăriei, de bronzul de munte, de-n puii mei îmi vine să mă urc în mașină și să-mi pun placa în picioare chiar de-o fi să cad, dar știu c-am să râd. Doamne, ce-aș mai râde… 

Chiar dacă nu sunteți profesioniști în ale sporturilor de iarnă, vă sugerez din toată inima să mergeți pe pârtia de la Mădărași. E prima oară când merg la o competiție de snowboard și mă jur că a fost una dintre cele mai mișto experiențe de până acum. E adevărat că Thassos-ul e pe primul loc, dar sper ca cei de la Burn să mă mai cheme și la anul. Dacă nu, mă duc eu peste ei și vă iau și pe voi cu mine. Mai am 3 locuri în mașină 🙂 Sau facem trenulețul până acolo și tot o să fie bine. Și spun asta pentru că Geza merită toată atenția. Omul ăsta chiar se implică și vrea să vadă cât mai mulți rideri care au unde să se antreneze și să se pregătească. Anul ăsta au venit concurenți chiar și din Ungaria și Polonia. Și cam tot ei au și câștigat. Lista câștigătorilor o vedeți aici la Pănduțu pe blog.

De data asta nu mi-am luat aparatul foto cu mine. Sunt momente în care tre să lași kilele alea acasă și să te bucuri de ce vezi cu ochii tăi. Toate pozele sunt făcute cu telefonu. Și tot cu telefonu am făcut niște filmulețe care le-am pus cap la cap de-a ieșit clipul de mai jos. Mie îmi place că l-am făcut eu dar sper să vă placă și vouă, deși cele 6 views de până acum îmi spun că nu :)))) Și dați cu share-ul! Nu pentru mine, ci pentru că lumea încă nu știe ce lucruri mișto se întâmplă totuși în țărișoara asta. 

Și acum mă scuzați, îmi pun niște muzică în căști și mă duc să mă culc. It Kinda Gez a little late, if you know what I mean! 🙂