Acum vreo 5 ani puteam să ies în pauză la birou și să mă detașez vreo 15 minute de tot ce însemna muncă. Râdeam cu colegii, ne simțeam bine, ne întorceam la birou continuând cu o glumă de jos. Apoi lucram.

Anul trecut mă uitam la cei din jur și nu mai vedeam nici o față zâmbitoare. Toți sunt trași la față, obosiți, abia schițează un zâmbet și trag cu poftă dintr-o țigară. Și cam 90% dintre toți cei cu care stau de vorbă îmi spun același lucru (nu contează funcția pe care o au): ”Nu mai suport! Mă cac pe el de job! Sunt toți niște idioți!”

Nu trebuie să mă uit pe rapoarte, să citesc articole de profil de pe LinkedIn sau să ascult speech-uri motivaționale și cum corporațiile creează locuri de muncă și susțin economia, etc.

Ceva e nașpa și cel mai bun feedback îl iei într-o pauză de țigară. Acolo oamenii chiar se simt în largul lor și au curajul să ți se destăinuie mai ușor. Asta dacă vrei într-adevăr să știi ce se întâmplă cu oamenii din jurul tău și vrei cu adevărat să-i înțelegi. Asta dacă nu cumva ai pierdut contactul cu realitatea și lumea ta se învârte în jurul ”Average”-ul unui excel.

Generațiile se schimbă din ce în ce mai rapid. Și asta și din cauza tehnologiei. Este evident că în momentul de față timpul este foarte prețios, accesul la informație este facil iar plictiseala și rutina intervin foarte rapid. Imediat după al Doilea Război Mondial a apărut Generația Baby Boomers, urmată de Generația X și Y iar acum se pare că suntem în Generația Z. Oamenii și-au schimbat conceptul de ”a trăi pentru a munci” în ”a munci pentru a trăi”. Iar azi muncim și mai mult pentru a putea trăi.

Chiar dacă generația actuală este foarte interesată de fiecare lucru pe care îl face, vrea să înțeleagă de ce face acel lucru, ba chiar îl chestionează și chestionează și regulile vechi pe care nu le înțelege, răbdarea totuși nu mai face parte din atributele acestei generații. Oamenii se plictisesc îngrozitor de repede, se implică în cât mai multe activități iar cariera e un ideal, mai important decât propria condiție umană.

Ceea ce se întâmplă e că standardul a fost ridicat din ce în ce mai mult în ultimii ani, spre deliciul corporațiilor. Oamenii muncesc din ce în ce mai mult, ziua de muncă se transformă ușor ușor din 8 ore în 12 ore, toți vor să demonstreze că pot mai mult, relațiile inter-umane rămân de cele mai multe ori doar la nivel virtual și toate astea nu au un rezultat fericit.

Știm foarte bine că există o competiție din ce în ce mai mare pe piața muncii. Nu doar că nu mai e atât de ușor în a-ți găsi un loc de muncă decent ci și munca pe care o prestezi trebuie să fie la un alt nivel. Cei din generațiile anterioare se simt nevoiți să concureze cu new joinerii care vin din urmă cu forțe proaspete și cu o energie care și-o consumă doar la locul de muncă.

Bun, nimic nou până acum. Dar ce observ eu sunt lucruri mult mai grave. Să le spunem niște side-effects ale acestei viteze cu care considerăm normal să evoluăm. 

Primul lucru pe care l-am observat este lipsa de somn și oboseala din ce în ce mai mare a persoanelor cu vârsta cuprinsă între 20 și 25 de ani. Oboseala psihică se transformă inevitabil și în oboseală fizică, drept urmare socializarea de după orele de muncă este din ce în ce mai rară. Da, știu, e plin Centru Vechi în fiecare seară, dar la noi sunt și foarte mulți oameni care nu muncesc. E alt subiect de discuție 🙂

Apoi alienarea. Trec luni, poate chiar ani în care nu ne vedem cu prietenii de la scara vecină sau familia, din lipsă de timp. Singurii ”prieteni” devin colegii de birou. Iar când vrem să intrăm într-o relație… well, nimeni nu prea mai vrea să riște. Asta și pentru că nu mai știm să socializăm în viața reală, nu mai vrem să ne lăsăm descoperiți, nu vrem să ni se afle punctele slabe (obicei preluat din muncă) dar totuși vrem să se întâmple totul acum. Nu ne mai pierdem timpul dacă nu avem o siguranță în reușita relației.

N-am nici o problemă cu carieriștii. Și cu oamenii plini de viață care vor să facă din ce în ce mai multe lucruri. Care vor să lase ceva în urma lor, să fie recunoscuți pentru munca lor. Chiar nu am. Dar în ritmul ăsta se distrug și pe ei și pe cei din jurul lor. Ridicând standardul constant, la un moment dat se lovesc de limitele umane. Chiar dacă tehnologia avansează atât de rapid, asta nu înseamnă că și oamenii pot să țină pasul.

Și crede-mă! N-o să ajungi nici un Ghandi sau Warren Buffet. Pentru că vrei să faci mult prea multe și nimic n-o să iasă perfect. O să iasă bine, okeish, dar niciodată perfect. Pentru că nu mai știm să punem pasiune într-un lucru ci depunem toată energia în deadline-uri. Pentru că da, sunt unii care stau la birou de dimineață până seara fără să realizeze că prin chestia asta împing limitele tuturor. Am ajuns să trăim într-o lume în care toate deadline-urile sunt de ieri. Deși nu moare nimeni. Deocamdată…