”Ar trebui să pot, nu?” mă întrebam eu în timp ce zburam de pe șa cu încetinitorul și vedeam cum asfaltul se apropia de mine ca și cum aș fi filmat totul cu un GoPro la 60 de frame-uri pe secundă. Evident că am căzut ieri de pe biclă ca un retardat. Dar nu așa oricum, ci fix ca un borcan de dulceață care se sparge de asflat și se împrăștie peste tot. Sper ca tu să râzi, pentru că aseară a fost așa penibil că n-a râs nimeni.

Împrejurările care au dus la nefericitul eveniment sunt următoarele:

Subsemnatul, posesor al bicicletei RICH, model Dragon (pe roșu), producție autohtonă, se deplasa cu o viteză ”ușor” rapidă pe banda de bicicletă aferentă, din direcția Herăstrău către direcția Herăstrău. Asta până când s-a terminat brusc banda de bicicletă. Motiv pentru care am fost nevoit să efectuez o manevră de urcare a bordurii și a reveni pe trotuar. Din motive de lene și exprimarea unei încredere în site total imbecile, acest lucru s-a petrecut în viteză și pe diagonală. Adică am încercat să urc o bordură (de-aia mică de parc, nu vă imaginați zidurile alea de trotuar) pe diagonală. 

Există un altfel de Dumnezeu. Ăla ironic, care face mișto de oameni, pentru că merită. Și se cheamă Fizică! Evident că roata mea din față când a luat contact cu marginea acelei borduri micuțe, s-a lipit de ea și și-a schimbat direcția de mers în linie dreaptă. Nu și bolidul de pe bicicletă (subsemnatul) care a urmat o inerție perfect firească și în totală neconcordanță cu bicicleta și s-a aruncat cu mâinile în față ca un Schwarzenegger ferindu-se de o explozie devastatoare în spate.

Am pus frână cu genunchii și mâinile. Cam juma din palma stângă se mai află și acum lipită de asfalt, pe o distanță de vreo 20 de cm. Primăria m-a asigurat că va ridica un memorial al durerii pe acest loc, după ce vor spăla tot sângele vărsat.

N-am mai căzut din copilărie. A fost chiar plăcut. Da, m-am făcut de rahat but who cares. Mai nasol a fost că n-a râs nimeni. Băi, când vezi că unul cade ca bou de pe bicicletă te apuci și râzi de el, nu stai așa să-l faci să se simtă prost. Eram singurul care râdeam. M-am simțit singur și izolat într-o lume de ignoranți superiori. Eram singurul care a căzut de pe bicicletă!

Pe la Romană, stors de remușcări, am intrat într-o farmacie după niște plasturi și Rivanol. Farmacista un fel de Morticia. Se mișca fix ca o stafie și de neînduplecat în fața morții și a suferinței. Și cu 2 la oră. Total impasibilă la rănile mele acute, servea un bon de casă cuiva din fața mea, timp de vreo 5 minute. Îi cer pansamente și îmi arăt rănile ca Iisus Hristos (cor de îngeri din cer). Duduia din spatele meu zice, ”Aoleo! Ce-ați pățit?” Eu zic, ”Nimic, am căzut doar de pe bicicletă (cu un aer masculin intangibil)”. ”Vai, dar m-am gândit eu că e ceva grav când v-am văzut așa transpirat cu broboane pe frunte și tras la față. Dar cum ați căzut?”. Îmi venea să-i f*t una dar după aia m-am gândit mai bine. Cine dracu mai cade de pe bicicletă? Normal că întrebi așa ceva. Și de ce naiba tot transpir în halul ăsta? Între timp revine Morticia din spate cu vreo 70 de modele de pansamente și începe să mi le prezinte pe toate într-un tempo extrem de lent. După ce am mai pierdut 3 kile de sânge am întrerupt-o și le-am luat pe cele mai ieftine (evident). Duduia din spate s-a simțit și ea nevoită să-mi dea niște sfaturi medico-legale dar a întrerupt-o iar Morticia, ”Card aveți?”. Zic, ”Nu, doar sânge peste tot”. N-a râs. 

Am ieșit din farmacie și m-am oprit la primul butic unde mi-am injectat o doză de cola în venă! Jesus Fucking Christ ce bună e Cola rece! Vindecă orice, contrar conspirației mondiale de a distruge această licoare minunată. M-am îndreptat apoi spre bicicletă, mi-am scos lanțul antifurt și m-am lovit cu el în față în timp ce am scăpat medicamentele pe jos, din pungă (e ușor elastic lanțul ăla de sârmă). Noroc că există lift la metrou. Ghinion că merge doar până la 10 seara. Era 10 și 10. The hell with Morticia!