V-am povestit cum am căzut în Control? Vaaai, ce penibil a fost! Știu că le-am spus prietenilor, dar nu știu dacă am scris pe blog de asta. A fost mult prea penibil ca să nu împart cu restul lumii.
Se făcea că ieșisem și eu într-o seară în Control, era nu știu ce concert în sala mare. Și asta acum vreo câțiva ani, încă nu renovaseră, dar asta nu afectează cu nimic cursul povestirii. M-am dus cu un prieten să facem poze în timpul concertului, doar că mie parcă mi se făcuse lene și am venit cu mâna în cur. În schimb, s-a consumat alcool. Iar eu nu beau alcool. Mă fac praf din maxim 3 beri. Muci, lemn, caisă strivită pe asfalt.
Ideea e că-mi găsisem eu undeva în dreapta (unde e acum barul) un locșor unde mă puteam sprijini cu cotul de pervazul ăla mic de lemn. Încăpea fix o sticlă și cotul meu. Eram rupt de beat. Și am zăcut acolo în convalescență și într-o tăcere absolută fără să-mi dau seama cât de tare m-am rupt. Acolo ne-am mai întâlnit cu doi prieteni de-ai mei și mă simțeam în siguranță. Prințesa de mine.
Încă nu se terminase concertul și s-a dat semnalul. E timpul să plecăm. Eu dau din cap cu o grimasă care părea o combinație de ”mi se rupe„ combinat cu ”de ce?” și mă conformez deciziei irevocabile. Și pleacă primul, pleacă al doilea, al treilea era în spatele meu și aștepta să plec eu. Și ăla a fost momentul în care m-am împins în piciorul drept ca să-mi ridic cotul de pe pervaz și să mă pregătesc pentru operațiunea ”pașii către ieșire”.
Eh, în momentul ăla, mii de eu-uri de-ale mele au ieșit din corp și au început să se învârtă peste capul meu în rotații repetitive și precise. Încercam să-mi țin echilibrul ca pe placa de surf, dar în vreo două secunde (care au părut o ”eternitate fără sfârșit”) am reușit să-mi chem toate eu-urile la scara mea de bloc și să ne recăpătăm controlul asupra poziției bipede evoluționiste.
Așadar, era timpul să purced. Planul era simplu, bine gândit de prietenul 1 și prietenul 2 care o luaseră înainte, ei fiind pe deplin control asupra corpului lor. Mers înainte pe lângă zid și făcut stânga fix prin fața scenei și public. În fața scenei era loc de vreo două persoane căci nimeni nu stătea lipit de formație. Așa că atunci când am ajuns în față și trebuia să fac stânga mi-am impus cu o ultimă sforțare să-mi iau poziția de om cu mintea limpede și să merg cât puteam eu de ”treaz”!
Această sforțare s-a dovedit a fi fatală în final, deoarece atunci când aproape terminam de traversat prin fața scenei au început să apară cerculețele alea din ochii lui Ka din Cartea Junglei. Ultimul lucru pe care apucam să-l văd erau ușile alea batante care dădeau în sala mică. V-amintiți de ușile alea batante? Acum nu mai sunt (poate d-aia le-au scos?). Anyway, erau ușile alea batante. Prietenul 1 le împinge și iese, prietenul 2 le oprește și le împinge din nou ca să iasă și prietenul 3 (care devenisem eu între timp) vede la un moment dat cum două uși de proporții biblice vin cu toată viteza și puterea Genezei către sine. N-a existat nici un timp de reacție, nici măcar un instinct sau comandă craniană. Nici timp de rugăciune sau de ultime dorințe. Pur și simplu, pe undeva un gând rătăcit și treaz îmbrățișa ideea unui impact apocaliptic la care avea să fie martor pentru ultima oară.
N-am simțit când m-au lovit ușile alea două direct în mufarină, dar am început să simt cu încetinitorul cum cad pe spate, apoi boom-ul pe liniște al capului care lovește podeaua din Control. Brusc, cei din primul rând parcă au inspirat zgomotos și s-au dat doi pași mai în spate pentru a se feri de mine, probabil. Ori eram prea beat, ori nu știu, dar îmi amintesc că n-a existat nici o reacție din partea noilor fani. Pentru că, nu? Cine dracu mai cade din picioare pe spate ca un copac? N-au existat nici mișto-uri, nici forme de ajutor, ci pur și simplu uimire și consternare totală! Pe funal, formația băga lejer și concertul din fericire nu a fost afectat în nici un fel de reprezentația mea. Ideea e că niciodată nu m-am mucifiat atât de grav încât să nu știu ce fac. Iar atunci simțeam o rușine, ceva de nedescris.
Între timp mă rotisem pe burtă și m-am ridicat în patru labe ca ultimul bețiv ordinar. Avusesem geaca în mână și în procesul aterizării îmi sărise la o distanță considerabilă față de mine și cheile de la casă săriseră din buzunar. Scena accidentului era destul de complexă. Penibil, vă spun, JENIBIL, chiar! M-am târât în genunchi și mi-am cules geaca și cheile de pe jos și m-am ridicat ca terminații ăia de-i vezi prin poze pe net și faci mișto de ei. Prietenul 4, după ce m-a văzut în picioare, m-a întrebat cu o sinceritate interogativă, ”Ești ok?”. Am ridicat bărbia ca un soldat din armată rusă și am spus răspicat ”Da!” și m-am întors să continui mersul firesc, plin de Control.
Afară, prietenul 1 și 2 tocmai se întorceau înăuntru să vadă care-i treaba, iar unul dintre ei chiar m-a întrebat când m-a văzut ”Ce faci, mă? Ce-a durat atâta? Mai vrei să stai?” :)))))