Ce faci atunci când simți că te aproprii de un pericol iminent. Te ferești, nu? Îți vine să te lași pe spate, să te oprești cumva. Weeeell, nu! Trebuie să te arunci în față, să uiți de orice reflex pe care îl aveai înainte și să faci totul pe dos. Pentru că dacă nu faci asta, te-ai dus pe…

Nu căzăturile și epuizarea fizică sunt cele care te dărâmă. Ci faptul că te uiți cu câtă lejeritate se dau unii pe snowboard, aleg dacă vor să coboare în viteză sau nu, sau ajung fix în punctul pe care și-l doresc. Iar tu te urci pe placa aia și-ți spui, cât de greu poate să fie, apoi te duci ca un bolovan și în timp ce prinzi viteză și încerci să-ți întorci corpul grațios ca să te întorci, placa te duce drept și mai tare. Și ai două opțiuni: ori cazi, ori continui să mergi până în primul gard. Ceea ce eu am făcut astăzi 🙂

Încă mă întreb de ce mă atrage snowboard-ul. Adică e mișto să te uiți la clipuri pe net, să vezi meseriașii ce știu să facă dar e un sport puțin maso. În pana mea, tre să-ți dorești durere și chin ca să ajungi la nivelul la care nu mai prezintă atâta efort. 

Da, am căzut. Nu asta e problema. Da, urăsc să-mi desfac și să-mi prind iar ”buții”. Nu asta e problema. Da, nu știu decât să merg în linie dreaptă și prind viteză dar nu știu să iau curbe sau să pun frână. Cum încerc asta, cum corpul meu își amintește de căzăturile din copilărie. Doar că s-au mai adăugat niște kile și ani între timp. Nu asta e problema.

Problema e că mai am câteva zile în care nu trebuie să-mi piardă cheful. Cheful de a înțelege cât de mișto e să ajungi la performața de a fi legat de picioare și totuși să-ți iei zborul.

The Park – Pro Line First Jump – Snowboard from Camp of Champions on Vimeo.

Mda, mă mai uit la câteva clipuri d-astea motivaționale și mâine o iau de la capăt alături de sirena mea de împrumut.