O poveste din copilărie

M-am născut sub Carpați pe la începutul anilor 80, iar universul meu era redus la câteva străzi din jurul blocului. Aveam școala în stânga și un părculeț în dreapta. Mai era o cofetărie la vreo două stații, dar acolo mergeam doar dacă reușeam să convingem fetele.

La bloc aveam doi prieteni cu care îmi făceam veacul. După școală ieșeam ”în față” și jucam tenis de picior spre disperarea boșorogului de la 1 care ne fugărea de fiecare dată când loveam cu mingea câte-o mașină. Niciodată n-o să uit sunetul ăla de tablă când futeai un șut cu mingea și știai că ai comis-o.

Acum o să vă povestesc despre cei doi prieteni și cum l-am preferat pe unul dintre ei. De fapt, preferat nu e cuvântul potrivit, mai degrabă intrigat. Aveau un stil de viață diferit și ceea ce m-a atras, urma să mă influențeze pe mai departe, în viață.

Prietenul numărul 1 era un tip înalt, slab, cu părul lung până la umeri (asta după 89), plin de viață și energic până la enervare în unele ocazii. Era super de treabă și acolo când aveai nevoie de el. Părinții lui intrau clar în categoria ”cumsecade”. Maică-sa era profesoară, genul de femeie care zâmbea umil cu ochii aproape închiși, șoptind un ”Bună Ziua”. Taică-su în schimb era motivul pentru care el era atât de energic. Venea acasă de la serviciu în trabantul lui turcoaz (cea mai scandaloasă culoare de mașină din comunism) îmbrăcat în tradiționalul halat bleumarin și basca comunistă pe cap. Se oprea de fiecare dată și ne ținea la ”dad jokes”, iar noi zâmbeam de complezență și așteptam să plece ca să continuăm tenisul. ”Deci, cât era? 4-2 pentru mine?”

Prietenul numărul 2 nu era foarte înalt, dar era mai zdravăn. Purta ochelari și avea un tic prin care ridica în sus din sprâncene în timp ce-și împingea ochelarii pe nas. Gestul ăsta îl făcea să pară mai deștept. De fapt, era cel mai deștept dintre noi 3. Era mult mai calm și calculat, nu vorbea tare și părea mai matur decât noi. Părinții lui arătau oarecum diferit de restul. N-ai fi zis că sunt români. Taică-su era înalt și tot timpul îngrijit. La fel, purta ochelari și avea părul grizonat. Îl admiram destul de mult, poate și din cauză că n-am avut niciodată un father figure. Maică-sa era o femeie foarte frumoasă și destul de șic pentru ”born in communism”. Amândoi păreau cuplul perfect. Conduceau un Oltcit și deși cu mașina aia rămâneai blocat la prima baltă, îmi plăcea că avea 5 uși și doar mașinile străine de prin surprizele turbo aveau 5 uși.

Pe vremea aia nu exista nici Facebook Messenger, nici Yahoo Messenger și nici Mirc. Băh, de fapt nu exista internet pentru că… comunism și pentru că atât de bătrân sunt. Singura modalitate de comunicare era telefonul, dar costa fiecare minut și-ți luai 3 palme după ceafă dacă îți sunai vreun prieten ca să-l scoți la joacă. Mai era o metodă, totuși. Scriai o scrisoare, cu stiloul, de mână. După aia te duceai la librărie și cumpărai un plic. Băgai scrisoarea în plic și lingeai pe margini ca să lipești plicul. Apoi te duceai la poștă și cumpărai un timbru. Îl lingeai și pe ăla și-l lipeai pe plic. Apoi îl puneai în cutia poștală și așteptai răspuns. Vreo câteva luni. 🙂 Așa că cea mai sigură metodă era să te duci direct la prieteni acasă și să-i scoți la joacă.

Prietenul numărul 1 stătea la etajul 6 și de câte ori băteam la ușa lui, o deschidea doar cât să-i văd fața. Pe vremea aia era ceva obișnuit să te ascunzi. Nu știai niciodată care vecin te raportează la securitate, așa că mai bine keep it to yourself. Chiar și-așa, părea o casă foarte întunecată, în spatele lui nevâzând niciodată nimic. Mai avea și acel miros de casă. Nu mirosea urât, dar avea un miros specific. Cred că o singură dată m-a chemat la el, de ziua lui. Era o atmosferă extrem de încărcată. Geamurile erau acoperite de perdele groase, mobilă cât cuprinde peste tot și multe, multe lucruri. M-am așezat la o masă care era foarte aproape de recamier (google it dacă nu știi ce e ăla un recamier) și mă simțeam destul de stingher. Curiozitatea de a afla cum arată la el în casă a dispărut subit, căci nu e ca și cum nu mai văzusem aceeași mobilă la mine acasă. De fapt, cam toate arătau așa pe vremea aia. Întunecate, cu perdele și draperii groase, cu vitrine de-o parte și de alta, cu o masă mare în mijloc cu patru scaune, un televizor, mileuri și nelipsitul pește de sticlă.

Prietenul numărul 2 stătea la 8 fix pe partea în care bătea soarele toată ziua. De câte ori mă duceam la el, deschidea larg ușa ca și cum nu avea nimic de ascuns. Întotdeauna mă izbea lumina naturală care se filtra prin geamul ușii de la bucătărie. Holul era la fel ca în apartamentele noastre, doar că era gol. Câteva perechi de pantofi frumos ordonate, în rest era gol. Pe vremea aia era ceva de neconceput să lași un spațiu gol în casă. Cu toate astea eram fascinat de cât de mult spațiu era de fapt în casele noastre. Când mă întorceam la mine acasă realizam cât de mult micșorau locul toate acele lucruri de care nu aveam neapărat nevoie.

Așa că și la el era o curiozitate de nedescris să intru să văd cum arăta în casă. S-a întâmplat asta prin 93, cred. Nu, nu m-a marcat momentul atât de tare, dar a fost anul în care a apărut Jurassic Park și Prietenul numărul 2 a venit la mine într-o zi să-mi spună că a făcut rost de coloana sonoră a filmului, pe badă de magnetofon. Ca să vă fac un reality check pe zona anilor 90, nu existau Spotify, Youtube sau Apple Music. Nu erau nici magazine de muzică, dar pirateria era într-o amplă dezvoltare. Găseai casete sau cd-uri piratate în orice târg sau piață. Doar că nu găseai soundtrack-uri. Nu se risca nimeni la ceva atât de elitist. Așa că să nu vi se pară ciudat că mă duceam la un prieten să ascult o coloană sonoră. 🙂

De când am intrat la el în casă am încercat să mă uit cu coada ochiului, să surprind cât mai multe detalii. Ușa de la bucătărie era închisă, deși bătea multă lumină de-acolo. În dreapta era sufrageria, mult mai luminoasă și cu neașteptat de puțină mobilă. Lipseau vitrinele și masa de lemn din mijloc. Erau parcă vreo două fotolii și cel mai ciudat lucru, o masă albă pe două picioare lipită de un perete și foarte înaltă. Adică dacă vroiai (am scris vroiam pentru că eu la școală pe vremea aia am învățat cu vroiam, nu cu voiam) să mănânci la masa aia, trebuia să stai în picioare. Și mai era ceva ciudat. Era ușor înclinată, ceea ce ar fi făcut orice farfurie să alunece în jos. Mai ales că nu avea față de masă, o blasfemie în lumea design-ului interior comunist.

Încruntat de ideea asta, l-am urmat în camera lui unde lucrurile erau în perfectă ordine. Mobila era o combinație de gri cu o culoare de lemn deschis. Aerisit și bine îngrijit. Toate lucrurile erau la locul lor, iar eu nu mai văzusem o astfel de curățenie, fiind din fire un leneș. În timp ce ascultam intro-ul suav al orchestrei cu tema din Jurassic Park mă tot gândeam la spațiul din casa lui, la lumina care inunda fiecare cameră și cât de diferit arăta de restul caselor pe care le văzusem până atunci.

După mulți ani aveam să-mi dau seama că masa aia albă pe două picioare nu era o masă de servit cina, ci o masă de arhitect. Ceea ce avea să explice absolut totul. De la felul îngrijit al familiei până la felul în care își mobilaseră casa. Erau niște oameni care știau ce beneficii are lumina naturală și cât de important e spațiul gol dintr-o casă. Erau niște idei și concepte străine de lumea comunistă în care trăiam unde normalul era format dintr-o abundență de bibelouri identice înghesuite în vitrine masive, mileuri de culoarea bătrâneții și mirosul de neaerisit.

Fast forward până în ziua de azi, m-am gândit că unul dintre motivele pentru care mulți oameni au întâmpinat dificultăți în a sta în casă în perioada pandemiei a fost din cauza faptului că nici până acum nu știm să ne mobilăm casele. Dacă te uiți pe anunțuri pe imobiliare, te crucești. În special la garsoniere, pline de corpuri de bibliotecă, mese de televizor, dulapuri și câte și mai câte. Nu mai zic că nimic nu se potrivește cu nimic.

E clar că lucrurile s-au schimbat mult de când cu IKEA, care e în țară de mai bine de 10 ani și am văzut destule apartamente mișto amenajate, dar parcă nu am scăpat de obsesia asta de a ocupa spațiul liber. Și asta clar afectează modul în care te simți în propria ta casă. Nu mai zic că la fel de înghesuiți suntem și în afara casei. Nu-mi spuneți că nu s-a băgat nimeni în ceafa voastră la coadă la Mega.

Am scris articolul ăsta în urma postării pe care am făcut-o pe Facebook legat de un site de anunțuri de imobiliare din Olanda. A făcut furori, au fost multe comentarii și oamenii s-au uitat admirativ la casele alea. Și cred că e un exercițiu bun să stai să te uiți la casele astea și să-ți dai seama ce impact puternic poate avea doar o canapea, un fotoliu și o mică masă de cafea într-o sufragerie. Atât! Gândește-te de câte ori folosești toate lucrurile din casă și atunci îți vei da seama dacă într-adevăr ai nevoie de ele. Căci pare ciudat, dar spațiul gol îți face mai mult bine decât un dulap masiv în care să ții niște haine pe care le porți de câteva ori și apoi le uiți acolo.

În poza din articol sunt eu, sor-mea și bunică-mea, sublim încadrați de maică-mea. Cred că de la ea mi se trage talentul foto.

Mai jos vă las cu postarea de pe Facebook, în caz că n-ați văzut-o. 🙂

2 Comments O poveste din copilărie

  1. Daniela 26/08/2020 at 1:12 am

    Foarte frumoasa povestea 🙂 Big like!

    Reply
    1. Alex Damian 26/08/2020 at 9:15 am

      Mulțumesc frumos!

      Reply

Leave A Comment

Your email address will not be published. Required fields are marked *

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.