The Great Polei

Mi-aduc aminte acum mulți ani când a dat un polei d-ăsta pe neașteptate. Era seară și m-a trimis mama să iau pâine. De cum am ieșit din bloc am început să “dansez contemporan”. Râdeam singur ca prostul că nu puteam să-mi țin echilibrul. Mă simțeam complet neputincios. Am început să învăț mersul pinguinului și în timp ce mă târam, râdeam singur.

Abia când am ajuns la bulevard a început show-ul. Toți oamenii se țineau care cum puteau de mașini, garduri, copaci și se frecau de blocuri ca să nu cadă. Era o liniște sinistră într-un film apocaliptic pe care doar eu îl priveam ca pe o comedie.

Și o imagine mi-a rămas în cap. Cu o tanti întinsă pe jos pe mijlocul bulevardului care dădea din mâini și din picioare în lumina farurilor de mașini. Doi bărbați cu mâinile întinse a echilibru încercau să ajungă la femeie doar că poleiul te duce unde vrea el, nu unde vrei tu. Așa că cei doi se îndepărtau vizibil de femeie dând din mâini și patinând, iar femeia “înota” pe loc într-o scenă pe care nu aveam s-o uit vreodată.

Eram singurul care găseam situația tragică dar și al dracului de amuzantă în același timp. A fost genul de situație care acum ar fi stârnit revoltă maximă pe internet, dar ideea e că nu aveai cum să ajuți pe cineva când nici pe tine nu te puteai ajuta. În timp ce femeia reușise cumva să se prindă de o bordură pe care o îmbrățișa agresiv, eu am ocolit de vreo 3 ori buticul în încercarea de a intra în el. Am căzut apoi în fața blocului fix înainte să intru în scară, cu punga de pâine care a sărit în aer în încercarea de a-mi găsi echilibrul cu mâinile. Doamne cât am râs în seara aia. 😂😂😂

Leave A Comment

Your email address will not be published. Required fields are marked *

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.