Acum câteva seri mă uitam la Seven pe Netflix. A venit și Dumnezeu pe la mine și am stat un pic de vorbă. Așa, pe chilleanu. Și să vezi ce-mi zice!
Dumnezeu: Ia uite-i și pe proștii ăștia!
Era scena în care Pitt se întâlnește cu Freeman.
Eu: Ce-ai frate, ești nebun? Morgan Freeman și Brad Pitt sunt geniali în filmul ăsta. De fapt tot filmul e o capodoperă!
Dumnezeu: Nu la ei mă refer, uită-te la proștii ăștia cum se ceartă pe clipul ăla de la Taxi. Zici că e sfârșitul lumii! îmi răspunde fiind absorbit de ce vedea în telefon.
Eu: Vrei să opresc filmul? Vrei să vorbim?
Dumnezeu: Ha? Nu, mă, ce-ai? Lasă-l! Îmi place, e bun!
Eu: Îți plac filmele cu crime și criminali?
Dumnezeu: Prefer să mă uit la filme cu crime decât să-i văd pe oameni că se omoară în numele meu. Iar filmul ăsta e chiar o capodoperă. Fincher a rupt cu filmul ăsta!
Mă întorc iar la film și desfac o pungă de chipsuri. Îi întind și lui. Mă refuză scârbit. După o perioadă în care n-am mai putut să mă concentrez foarte mult pe film, îl întreb:
Eu: Da chiar nu poți să faci nimic în sensul ăsta?
Dumnezeu: Stai așa, fii atent la scena asta! Să-mi spui dacă recunoști a cui e vocea!
Ascult. Era scena în care Pitt și Freeman ajung în apartamentul criminalului și el îi sună la telefon. Evident că de la primul cuvânt îl recunosc. Poate că în 95 când am văzut filmul n-aș fi recunoscut, dar acum e mai mult decât evident. E Spacey! Și asta face ca filmul ăsta să fie genial. Ori de câte ori îl revăd, uit că personajul negativ este jucat impecabil de Kevin Spacey. Și de fiecare dată e o surpriză satisfăcătoare!
Eu: Ai avut ceva de-aface cu talentul lui sau cu vocea lui?
Dumnezeu: Ce? Nici pomeneală! Hai să-ți spun ca să înțelegi. Uite, și-mi arată spre telefonul meu, am făcut la un moment dat o aplicație, un program. L-am codat în așa fel încât odată ce programul a fost lansat, el să se dezvolte și să crească singur. Înțelegi? Eu nu mai am nici o treabă, n-am cum să-l mai controlez. Se auto-cotrolează. It’s out of my hands now!
Eu: Păi și ce-ai vrea să facă oamenii ăștia? Cum ai vrea să te găsească. Sau de fapt unde ai vrea să te găsească? Într-o biserică mare sau mică?
Dumnezeu: Pe bune? Chiar mă întrebi asta? Ia uită-te în jurul tău! Ce vezi?
Îmi rotesc ochii buimac prin cameră și răspund:
Eu: Patru pereți?
Dumnezeu: Te trosnesc! Uită-te mai bine, mai de departe!
Eu: Ok, să înțeleg că-ți place natura, nu? Că altfel n-ai fi codat altfel programul. Și să înțeleg că mai degrabă ai prefera să plantez un copac decât să tai un copac și să-ți construiesc o biserică, nu?
Dumnezeu: Doooh! În sfârșit, ai înțeles! și-și aplică un facepalm divin.
Eu: Da, mă, da vezi tu, oamenii vor să demonstreze că pot mai mult. Oamenii vor să-ți arate că sunt capabili de lucruri extraordinare. Oricine poate planta un copac, dar nu oricine poate să ridice monumente atât de… mari. 🙂
Dumnezeu: Da, dar e ca și cum eu te invit să stai la mine în casă și tu începi să-mi dărâmi toți pereții, să-mi arunci toate plantele și mobila din casă și apoi să-mi spui, Ia uite ce-am făcut! Mă gândeam că o să-ți placă cum am redecorat! Ei bine, nu! Nu-mi place! N-ai înțeles nimic din armonia casei mele.
Eu: Da tu chiar ne-ai făcut după chipul și asemănarea ta, îi răspund ironic.
Dumnezeu: Evident! și râde zgomotos.
Spacey închide ochii mulțumit că planul lui a ieșit așa cum voia. Pitt îl împușcă. Cât de mișto a putut să fie filmul ăsta. Și înțeleg de ce uit că e tot timpul cu Kevin Spacey. Asta pentru că numele lui apare abia la final și nu și la început. S-a terminat punga de chipsuri dar nu cred că am mâncat doar eu din ea.
Eu: Mai spune-mi despre programul ăsta. Mai sunt alții ca noi?
Dumnezeu: Nu cred că vrei să știi răspunsul la întrebarea asta, spune ridicându-se greoi.
Eu: Să înțeleg că toată conversația asta a fost în capul meu?
Dumnezeu: Da!
Ș-a plecat!
Mi-a dat un mesaj mai târziu în care scria ”Ți-am zis că sunt proști cu toții? Au dat clipul jos!” urmat de multe emoticoane care râd.