Mă uitam fascinat la lumina lunii care cădea peste siluetele oamenilor tăcuți. Stăteau la coadă nemișcați, așteptând cine știe ce. Pe fundal se ridica un bloc de 8 etaje complet întunecat. Nimeni nu scotea vreo vorbă, sau dacă o făcea, o făcea în liniște. Auzeai în șoaptă chestii de genul, ”Ce se dă?” ”Cică banane!”, doar că mie nu-mi plăceau bananele, așa că atenția mea era îndreptată spre lună. Asta e una din cele mai grafice amintiri din copilărie. În spatele blocului, noaptea, la coadă la banane, pe șestache.

Ăștia mai în vârstă v-ați prins. Ăștia mai tineri, de o ardeți zilnic la Starbucks sau McDonalds, probabil n-aveți habar despre ce vorbesc. Păi hai să vă explic.

Aveam o alimentară în cartier care din când în când băga și alimente. Gen, banane, portocale, carne, de-astea. Că când eram eu mic, astea nu prea existau. Și se dădeau prin spate, gen, pe sub tejghea. Nu mai știu cât era ceasul, dar era noapte. Aveam sau nu curent electric în funcție de zile. De-aia întotdeauna găseai lumânări în casă, nu din vreun impuls religios, ci unul pur practic. Așa că la un moment dat suna telefonul. Răspundea mama și nu-mi amintesc dacă zicea ceva sau nu. Apoi închidea și ne îmbrăcam și plecam din casă. Ajungeam la alimentară, dar era închisă. Nimeni pe stradă. Mă trăgea de mână și imediat ajungeam în spatele blocului, pe unde făceau alimentarea. Și acolo.

Acolo se schimba situația. Liniște deplină, dar sute de oameni așteptând în beznă, luminați doar de lumina lunii, așteptând nici ei neștiind ce. Și chestia aia pe care o uram din toți rărunchii, dar ulterior am înțeles ce benefică era. Maică-mea care mă punea la o coadă și apoi pleca la alta. Mă lăsa singur. Și la început era ok, doar că atunci când m-apropiam de spatele camionului (aham, direct din camion se vindea marfa) începea să mă ia panica. Uitam de lună și mă uitam după maică-mea pe care n-aveam cum s-o văd de la înălțimea mea. Băh, și oamenii, n-aveau nici o treabă cu mine. Mă uitam la ei încercând să le pasez lor responsabilitatea decizională pentru că nu știam ce căcat să fac. Să stau în continuare, să ies din coadă, maică-mea (ca și ale voastre sunt sigur) nu-mi lăsa niciodată instrucțiuni clare și finale și uite așa începeau să mă ia transpirațiile. Cumva apărea ca o SuperWoman fix când ajungeam în față și mă revendica, odată cu bananele.

Da fix scena aia, frate. Aia e una dintre scenele pe care mi-aș fi dorit să le imortalizez în poze, deși habar n-aveam să fac poze. Noaptea aia, siluetele oamenilor și doar lumina lunii. Pfoai, era magic și sinistru în același timp. Doar că nu sunt niște vremuri pe care aș vrea să le retrăiesc.

Și știi ce, cam asta se întâmplă când te consideri prea deștept și îi lași pe alții să decidă pentru tine. Când te-apucă pe tine inteligența și zici că n-are rost să votezi că oricum votul tău nu contează. Ei, bine, ai înțeles acum în sfârșit de ce trebuie să votezi? Nu ca să schimbi ceva în mai bine, ci ca să nu ajungi în mai rău, așa cum suntem acum. Înțelegi în ce rahat ne îngroapă atitudinea ta? Căci sunt situații în care trebuie să faci niște lucruri pentru că lumea doar așa funcționează. Iar votul este unul dintre ele. Pur și simplu te duci și votezi. Altfel, alții or să facă cu tine ce vor și cum vor. Și vor face și mișto de tine în tot timpul ăsta. Pentru că îți jur că nu vrei să ajungi să stai la coadă pe șestache doar ca să mănânci un aliment exotic numit ”banane”!