Liniște pe străzile înguste și întortocheate ale Panagiei. O bătrânică își târșâie vârsta sprijinită în baston, un copil râde undeva departe. În rest doar vântul slab se aude cum se strecoară printre frunzele măslinilor. Mă plimb în timp ce ceilalți decartează la greu pe o terasă din centru.  Nu mă atrage așa mult locul, n-aș putea spune că e un loc în care să-mi petrec ultimele clipe din existența-mi trecătoare. Dar liniștea și briza mă îmbie să mă îndepărtez și mai mult de ”zgomotul” din centru. La un moment dat o surprind cu coada ochiului iar ea se uită fix la mine.

 Îmi spun că trebuie să fie nebună. E bătrână și n-arată deloc bine. Clar a suferit la vremea ei dar ce naiba vrea de la mine? Acum nu-mi place că sunt singurul care dau sunet pașilor pe străzile astea pustii. Și totuși mă atrage inexplicabil. Mă îndrept spre ea să mă prezint cordial cum se face, dar ea tot nu schițează nici un gest. E ca și cum se uită prin mine cu o urmă de mândrie obosită deși abia se ține pe picioare.

 Își ține capul sus deși ridurile și pielea zbârcită trădează lipsa de putere și imaginea impunătoare pe care o poseda uneori. Doamne, oare câți ani o avea? Sau pur și simplu nimeni n-a mai bagat-o în seamă și s-a rablagit de singurătate? Trec prin dreptul ei și brusc îmi face cu ochiul printr-o crăpătură. O ocolesc, mi-e teamă de ea și totuși m-atrage. Mă uit în jur să văd dacă nu cumva cineva îmi observă dubiosul interes. Pentru câteva secunde mă gândesc să merg mai departe. Keep walking, never look back they say. Dar totuși durerea ei mă atrage așa că o pătrund încet fără a face nici cel mai mic zgomot, mai ales că pare că doarme cu ochii deschiși și nu ripostează în nici un fel.

 Suferința ei lasă urme adânci atât vizuale cât și olfactive. Nici lumina blândă a soarelui nu o mai ajută, dimpotrivă, îi scoate în evidență defectele și mai mult. Sunt cu totul în ea și nu pot decât să-mi imaginez cum arăta în tinerețe. Urme de fard albastru-turcoaz trădează o fire modernă, rebelă poate, plină de viață. Acum însă așteaptă să se prăbușească, o reacție ce i-ar oferi odihna cea din urmă. 

 Mici detalii atrag atenția firii ei umane înconjurată de prieteni, familie, rude, etc. Se vede clar că acum toată lumea a uitat-o. Nu știu dacă m-a simțit, dacă i-a făcut plăcere curiozitatea mea dar știu că sensibilitatea ei mi-ar fi putut fi fatală dacă aș fi continuat s-o cercetez. M-am retras la fel de încet așa cum am intrat și m-am retras s-o mai privesc încă odată de la distanță.

 Oricât de mult ar suferi încă e plină de mândrie și zâmbetul-grimasă încă amintește de vremurile ei de glorie. Asta pentru că e posibil să fi fost cea mai frumoasă casă din Panagia, Thassos. Acum moare încet iar trecătorii n-o folosesc decât ca pe o curvă ieftină în care-și varsă toate dejecțiile. Și totuși, acel albastru-turcoaz ce se zărea deasupra ochilor încă amintește de chipul ei îndrăzneț.