21 Decembrie 1989

Nu știu cum știam dar știam. Mai veneau oameni de la piață și povesteau pe la uși. Cică au dărâmat un tramvai la BIG, e lume pe stradă, nebunie. Aud un huruit neîncetat afară așa că o las pe maică-mea la ușă să vorbească în continuare cu vecinii și fug pe balcon. Pot să văd un pic din Emil Racoviță. Tab-uri, ARO-uri, poate chiar tancuri (poate chiar eram prea mic și aveam multă imaginație). Astea erau de la Unitatea Militară din Apărători. La naiba, și nu mă lasă să ies din casă. Totuși îmi bătea inima atât de tare încât îmi venea s-o rup la goană. Seara eram ofticat pe maică-mea. Nu mai știu de când nu ieșisem din casă. Pe ”București” rula același program obișnuit și chiar și la 8 ani mă întrebam ”Cum e posibil să nu spui nimic la TV când afară se întâmplă ce se întâmplă!” (sună cunoscut, nu?). Noaptea sunt trezit pe la un două. Maică-mea e speriată toată, sor-mea buimacă lângă mine. Cică a văzut scântei de lumini afară, e unu care trage, să nu stăm lângă geamuri. Eu cu sor-mea nu credem, e prea multă liniște, nu se vede nimic, încercăm s-o calmăm. În sfârșit începe show-ul la TV, e o euforie inexplicabilă. Văd imagini incredibile din stradă, câți oameni pot să fie în piață, văd elicopterul, îl aud pe Caramitru ”Nu mai trageți!”, m-amuză Dinescu cât de pornit e, mă uit cu o poftă bolnavă la proces și execuție, ies în sfârșit afară, sunt liber să ies din casă. Am trăit revoluția la televizor ca să pot să trăiesc astăzi. Mulțumesc, mamă!


Azi mă întreb, de fapt nu mă întreb, sunt convins că nu a fost o mișcare naturală a populației. Ceva a declanșat mișcarea asta, ceva foarte bine pus la punct. După aia efectul e garantat. Disperarea și adrenalina te fac să te simți invincibil și te angrenează automat în această mișcare creată special. Și spun asta pentru că acum nu mișcăm de nici o culoare atunci când viața ne este controlată în mod abuziv. Voi vă dați seama că nu facem absolut nimic? Credem că ducem o viață normală acum, că avem un job, o familie, mașină, casă. Nu ne gândim că muncim pe rupte și că ne dorim o carieră pentru că doar așa putem avea un salariu decent. Și ni se pare normal să muncim până crăpăm, când de fapt nu e așa. Viața pe care o trăim e încă greșită, e încă în formare dar acum stagnează și chiar ne trage înapoi.  

Știu că 50 de ani de comunism nu se pot șterge atât de ușor. Mai ales genul de comunism pe care l-am avut noi. Și mai ales că nu am scăpat de el. În continuare suntem conduși de foști comuniști. Ce crezi, că Iliescu și Băsescu au avut un epiphany d-ăla și brusc s-au iluminat? Că au zis, gata! Vrem capitalism, vrem să ne fie bine? Cam câți oameni ai întâlnit în viața ta care să se schimbe cu adevărat, radical?
Prin etapele astea au trecut toate țările de după al Doilea Război Mondial. Unele au fost mai norocoase, au avut influența vestică, suportul Monarhiei, iar oamenii s-au format ca atare într-un mediu care impune respect și educație. Noi n-am fost așa norocoși. Toți intelectualii s-au pierdut și am rămas noi muncitorii, la nivel ”egal”. Facem parte încă dintr-o generație de muncitori. Ascultăm și ducem la bun sfârșit ordine fără să le chestionăm. Dar totuși evoluăm, acum avem acces la informație din belșug și nu mai avem nici o scuză. Dacă spui că nu știi nu faci decât să-ți recunoști nepăsarea, drept urmare nimeni nu se va mai uita la tine când te plângi și ceri ajutorul. Dacă eram în 89, mai ziceam. Și totuși atunci oamenii au avut mai mult curaj. Habar n-avem ce norocoși suntem că trăim într-o perioadă în care putem afla tot ce se întâmplă în jurul nostru doar uitându-ne pe telefonul mobil. Imaginează-ți cum ar fi să ieși pe stradă, să vrei să te lupți pentru libertate și să ajungi să fi împușcat de altul care luptă fix pentru același lucru și care te-a confundat cu dușmanul.
Știi, așa cum unii vor ca religia să fie obligatorie în școală așa mi-aș dori și eu ca două filme să ruleze în mod obligatoriu tot în școală. Unul din ele este După Dealuri iar al doilea este Hârtia va fi albastră. Poate una dintre cele mai bune scene din filmul românesc este asta:

Eu unul vreau să ies diseară aici. Simt că e momentul. Simt că dacă nu fac asta sunt la fel de ignorant ca cei care stau acasă la căldurică, fac revoluție pe facebook sau înjură de la volan blocajul care stă în calea fericirii lor, și anume Mall-ul!

Nu știu, dar e prea mișto țara asta și începe să aibă din ce în ce mai mulți oameni faini în ea și când o să înțelegem că nu e vorba doar de un abuz și de un furt ci și de o învrăjbire între noi, că n-avem nici un motiv real să ne urâm, abia atunci o să înțelegem cât de mult rău ne fac niște oameni pe care i-am lăsat să aibă ”grijă” de noi. Până atunci să ne amintim Când a fost la 89:

Leave A Comment

Your email address will not be published.

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.