Te trezești fix când trenul pleacă din stație. Știi ce te așteaptă. Iar e călătoria aia infernală și nu știi niciodată când se termină. Ca nici un alt tren cu care ai fost, ăsta prinde viteză imediat. Poți să tragi semnalul de alarmă cu vreo două de algocalmin sau nurofen dar mai mult de niște scântei asurzitoare pe roțile metalice nu se întâmplă nimic. Poți să te arunci din mers dar știi că vei muri dacă faci asta. Și e al naibii de frig între vagoane. Ce faci dacă vrei să cobori fără să te rănești? Ce faci dacă vrei să scapi de durere?

La început mergea cu algocalmin. Apoi s-au uns șinele și am trecut la artileria grea, fiole de algocalmin. Ibuprofenul a fost întotdeauna ăla care trece pe culoar și urlă ”Cafea avem, revista Femeia, semințe cine mai dorește, atenție pătează…” N-ai încredere în el, iei doar de plictiseală deși știi că-ți iei țeapă. Efectul e zero. Mai bine ascult Placebo că algocalmin oricum nu mai am voie să cumpăr. Cică e nociv. Evident că toate lucrurile care te fac să te simți bine pe lumea asta sunt nocive. 

E ca o entitate care te învață. La început te lovea timid juma de zi. Acum a ajuns să fie mândru că te ține la respect vreo 3 zile consecutiv. Nu-l interesează ce treabă ai. Îi place durerea, inconștient te face și pe tine să te lași abandonat durerii. Bagi pastile la început, sau nu mai bagi deloc pentru că știi că nu mai ai cum să lupți. Te miști constant încercând să găsești o poziție în care să nu mai simți. Încerci să-ți provoci durere în altă parte dar efortul e prea mare ca să însemne ceva. Cedezi. Cearceaful, perna, patul cedează. Chiar și corpul tău cedează atunci când îți dai seama că ochii îți lăcrimează involuntar. Doar oboseala te adoarme. Și speri că ai scăpat… că o să te trezești în gară.

Deschizi ochii și chiar ești fresh. Obosit și deshidratat dar fresh. Te ridici ușor din apa fierbinte din cadă și te duci să palpezi lumea. Aproape că te încearcă un zâmbet de victorie dar e ca și cum paznicul ce a vegheat asupra ta a ațipit, dar acum l-ai trezit și pe el. Îți pune mâna ușor pe umăr și simți cum îți ia puterea din picioare. Ești tot în tren, merge cu aceeași viteză, sunetul revine la aceeași intensitate. Ești tot acolo și mai ai de mers. Te lipești de geam și prin beznă mai vezi câteodată o barieră unde oameni înțelegători te privesc din spatele luminilor de la mașini. Ar vrea să te ajute dar n-au cum. Ba chiar te enervezi pe ei, te enervează tot. E mult prea asurzitor ca să te privească toți cu compasiune. Nici n-are rost să urli la ei, e o înțelegere tacită. Te îndepărtezi de geam și auzi ritmul produs de roțile de tren direct pe tâmpla ta stângă. Ta-Dam. Ta-Dam. Ta-Dam. Încontinuu. Încontinuu. Încontinuu. În toată frenezia asta o altă lacrimă scapă de durerea asta și se usucă fericită. 

Te trezești la un moment dat în gară. E lumină și nu te mai deranjează. Nu e nimeni și tu nu faci nici un zgomot pentru că trenul s-a oprit și ți-e teamă să nu plece iar. Cobori ușor pe peron și tragi aer în piept. Abia te ții pe picioare dar te îndepărtezi rapid. Nici nu te uiți în spate. Fugi, alergi de-ți vine să urli. Pentru că nu știi cât timp ai la dispoziție.

Tu ce dracu faci să scapi de durerile de cap? Eu unul nu mai știu. Ultima oară mi-au zis că nici măcar n-am sindrom migrenos și că-s doar dureri de cap și trebuie să mă obișnuiesc cu ele. Doar că sunt din ce în ce mai agresive iar pastilele nu mă mai ajută de nici o culoare. Habar n-am ce le declanșează. Am un singur remediu dar ăla mă ține doar câteva secunde ca apoi să mă lovească și mai rău, deci nu merge. Ultima a început sâmbătă și s-a terminat azi dimineață. Accept orice propuneri!

P.S. Photo by Andreea