Băi, deci anul ăsta mi s-au întâmplat niște chestii super tari pe la festivaluri. Nici una n-a fost programată, dar au fost fix pe sufletul meu și m-au bucurat atât de tare încât am simțit nevoia să scriu și să le împart cu voi.

1. Am primit o invitație la Music Travel Festival. Se ține în Timișoara iar eu l-am simțit ca pe frățiorul cel mic a lu’ Electric. Foarte mișto zona de festival, fain amenajat, line-up super bun anul ăsta, păcat că timișorenii nu prea au cultura festivalurilor și nu s-au înghesuit în număr mare. Eu am acceptat să merg în primul rând pentru Dub Pistols. I-am ascultat prima oară la Electric și de-atunci e una dintre trupele mele preferate. M-am bucurat de photopass-ul primit și m-am dus țintă să fac poze la concertul lor. Băh, și nu știu cum se face că la un moment dat m-am dus să-mi schimb obiectivul și m-am întors în fața scenei, pe mijloc. Și fix în momentul ăla cred că mai toți fotografii se pregăteau să iasă din photopit, doar că Barry, solistul, points at me fix când făceam o poză. Și-mi dau seama că-mi face semn să vin la marginea scenei. Eu, un fotograf, nu cineva din public. În primă fază când a întins mâna către mine am crezut că vrea să-i dau aparatul să facă el o poză și instant m-am umplut de rușine că aveam 70-200-ele și dracu poa să facă o poză publicului cu un tele. Dar nu voia aparatul, ci-mi dădea mâna ca să mă ridice pe scenă. Ceea ce am și făcut încă neștiind cum să gestionez o situație cu care nu mă mai confruntasem. M-am urcat pe scenă și mi-am dat seama că voiau să facă o poză de pe scenă cu toți cei din public. BINE CĂ AVEAM TELEFONUL LA MINE! Că în nici un caz n-aș fi avut cum să fac poze cu tele-ul! Așa că din fotograf m-am transformat în fan și am făcut un selfie! :)))) Da în timp ce făceam poza, chiar mă gândeam, cam câtă baftă să am să mi se întâmple chestia asta. Poza e aici. Iar pentru asta trebuie să-i mulțumesc lui Pănduțu. Să-i dea bunul Dumniezău sănătate! 🙂
2. La Electric i-am ascultat din nou pe Dub Pistols, dar de data asta scena era mult prea mare și înaltă pentru orice formație să mai facă vreun gest d-ăsta. Și nu e ca și cum mi-aș mai fi dorit. Unele momente nu trebuie să le repeți, ci să ți le amintești exact așa cum s-au întâmplat prima oară. Dar pe lângă Dub și alte formații mișto, m-am bucurat că au venit alți pensionari de-ai mei, și-anume House of Pain. House of Pain și Cypress Hill au avut întotdeauna stilul ăla de hip hop care mi-a plăcut cel mai mult. Plus că mi se pare fascinant să ajungi să faci o piesă care și acum după 25 de ani să fie pusă de DJ-i tot timpul prin cluburi și toată lumea dansează și sare pe ea. Mă refer evident la Jump Around. Cred că trebuie să fie una dintre cele mai mari satisfacții ale unui artist (sau nu). Mă rog, ideea e că fix în timpul concertului am avut unica șansă de a mă urca pe scenă, prin backstage, să pot filma de-acolo. Îmi tremurau picioarele și mă simțeam destul de incomod, având în vedere că oamenii ăia cântau pe scenă, publicul era în delir și peste toate astea fix atunci începea Jump Around. Băi, deci e o senzație atât de mișto să vezi de pe scenă cum toți oamenii sar pe piesa asta, încât da, am mai marcat ceva pe bucket list. Puteți vedea imagini de pe scenă în vlogul ăsta. Iar pentru asta trebuie să-i mulțumesc lui Lucian de la mahmur.info. Să-i dea bunul Dumniezău sănătate! 🙂
3. Apogeul a fost ieri, când am fost la concertul Depeche. Depeche Mode este formația mea preferată all time. Chiar e și nimic n-o să schimbe asta. Nici măcar Coldplay! 🙂 Am fost la toate concertele pe care le-au avut în țară și dacă-i mai ține sănătatea pe toți, peste 4 ani mă bate gândul să merg la mai multe concerte din cadrul turneelor lor. La cel din Cluj mi-am luat bilet de cum s-au pus în vânzare, nici nu mi-am întrebat prietenii dacă merg, pur și simplu m-aș fi dus și singur. Doar că m-am gândit mult prea, dar mult prea târziu să cer o acreditare foto, căci asta ar fi fost o șansă unică să trag poze la concertul Depeche. Am reușit să fac rost de o adresă de la E-magic dar nimic. Nici un răspuns. Și nu condamn, pur și simplu nu m-am gândit din vreme. În fine. Ieri însă ne-am propus să mergem să mâncăm la Samsara Food House pe la prânz. Eu mă pregăteam să plec din AirBnb și s-o iau cătinel pe jos, când mă sună Ina care ajunsese deja, să-mi spună că e Martin de la Depeche la Samsara. A început să-mi bată inima, am intrat pe Uber (dacă nu era Uber în Cluj n-aș fi ajuns de nici o culoare la timp), m-a durut în cur că era surge de 2.0 și m-am dus rapid la restaurant. Și da, am intrat pe terasă și printre alți clienți, Martin Lee Gore aștepta o supiță de linte probabil. M-am așezat la masa prietenilor și ne-a cam stat mâncarea în gât, că nu știam cum să ne băgăm în seamă, cum să facem și noi o poză, ceva. La un moment dat m-am dus și l-am întrebat pur și simplu dacă putem face o poză după ce termină masa, asta în timp ce bodyguard-ul lui deja întinsese o mână către mine. Mă rog, long story short e că în momentul în care s-a ridicat mai târziu de la masă, s-a ridicat și juma de terasă care aștepta același lucru. Să-mi fac un selfie cu Martin de la Depeche e by far the best thing ever. Iar pentru asta trebuie să-i mulțumesc lui Inei. Să-i dea bunul Dumniezău sănătate! 🙂

Habar n-am ce mai urmează, dar concertul Depeche a fost cireașa de pe tort. La Untold o să zic pas, nu prea e genul meu, dar mă voi întoarce la Cluj în octombrie la concertul Sting. Ce e amuzant e că Depeche e pe primul loc, iar Sting e pe al doilea, în preferințe. Și ambele concerte se țin în Cluj, mai nou, orașul meu preferat din țărișoara asta. Oricum, la Samsara m-aștept să vină și Sting, că meniul e pentru vegetarieni și nah… 🙂