Am uitat cum e…

Am ales si am intrat pe cea mai buna poarta. In cel mai bun moment posibil. E vreo 8 si ceva si ma uit pe geamul autocarului. Soarele apune si e magic hour. Altii simt aceiasi lumina si oprim autocarul. Ma dau jos fara sa ma gandesc. Nu stiu ce las in urma, important e sa-mi iau aparatul cu mine. Bate vantul, e plin de praf, se lasa poate cu furtuna. Dar jos ma asteapta ceva care o sa-mi dea mult de gandit de-acum inainte. Pentru ca ma uit in jur si realizez ca am uitat cum e.
Copiii joaca fotbal si se alearga pe strada prafuita traversata din cand in cand de vreo caruta sau o dacie obosita si ruginita. Cum ne vad ca ne apropiem alearga spre noi. Sunt copii de tigani si ai spune ca vin spre tine sa-ti ceara ceva. Si intr-adevar ne-au cerut ceva. Ne-au vazut aparatele foto si vor sa ii fotografiem. Isi doresc asta acum mai mult ca orice altceva. Sa le faci poze. Si imi dau seama ca am uitat cum e sa te bucuri cand cineva indreapta aparatul foto spre tine.

Totul se intampla foarte repede, vantul se intensifica, poate chiar simt cateva picaturi de ploaie dar lumina si atmosfera imi creaza o euforie inexplicabila. Pentru ca am uitat ca nu ma interesa asta cand eram mic si continuam sa bat mingea. N-am echipament sportiv, n-am adidasi, am doar slapi si n-am gazon sub mine, dar am pofta de joaca. Vreau sa ma tin de maini cu cineva si sa ma invart pana ametesc si sa rad cu gura pana la urechi. Am uitat cum era sa fac si asta.

Am uitat cum e sa-ti arati muschii. La propriu. Nu prin haine, nu prin atitudine, nu prin ce-ai dobandit de-a lungul vietii ci pur si simplu sa-mi ridic maneca si sa le arat tuturor ca eu sunt cel mai tare. Fetele stau deoparte si zambesc, baietii se imping care pe care sa intre in cadru. Toti sunt fericiti iar eu inca nu-mi dau seama pe deplin ce se intampla in jurul meu. Pentru ca am uitat cum e sa fii atat de fericit in simplitate si sa nu-ti pese de nimic. Pentru ca nu-i nimic anormal. Pentru ca eu am in geanta Desigual un Nikon cu un 85mm, o tableta conectata non-stop pe net, doua telefoane, portofelul, o cola si-o apa in sticle de plastic, iar ei au numai zambete si pofta de viata. Iar eu nu mai stiu cum e sa ai doar asta.

Am uitat cand a fost ultima oara cand am alergat pe apus de soare. Pentru ca orasul nu m-a lasat niciodata sa vad asta si oricum lumina artificiala stradala mi-a smuls si curiozitatea de a ma uita in sus la cer asa ca intru la metrou sa ma asez in rand cu restul de corporatisti obositi ce suntem. Sa ne scoatem telefoanele si sa vorbim cu prietenii online. Sa dam like si share la lucruri pe care nu le simtim sau nu mai stim sa le simtim.

Nu conteaza unde am fost. Astfel de sate se gasesc pretutindeni in Romania. Important e sa stii sa te opresti si sa te dai jos din masina. Sa alegi sa mergi pe jos sau cu caruta, sa-ti asculti pasii pe ulitele satului sau scartaitul carutei. Sa nu refuzi si sa postesti o sticla de tuica si sa multumesti cu “Sanatate, Doamne-ajuta”. Si cel mai important lucru. Sa stii sa zambesti si sa nu te mai feresti atunci cand cineva indreapta un aparat foto spre tine.


Leave A Comment

Your email address will not be published. Required fields are marked *

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.