Un loc. Povesteşte despre un loc. Sec şi şoc! Sunt atâtea locuri la care mă pot gândi în acelaşi timp. Poate locul din fotoliu unde stau acum? Sau locul câştigat la vreun concurs sau olimpiadă? Daaa, clar, eu şi olimpiadele. Poate locul preferat de pe corpul unei femei? Sau bărbat, după preferinţe.
Nu, tre’ să fie un loc special, ceva de care să-ţi aduci aminte oricând. Şi nu, nu mă refer la propria budă. Ştim cu toţii că cele mai multe idei acolo se nasc. Tre’ să laşi ceva în urmă ca să continui cu ceva nou. Jizăs, numai tâmpenii scriu.

Dacă ar fi, mă gândesc din prima la Stockholm. Fără discuţii. De fapt, oricare din ţările nordice mă duce cu gândul la cel mai bun loc. Dacă mi s-ar cere un detaliu aş spune că veiozele aprinse din dreptul fiecărei ferestre este ceea ce face din ţările nordice un loc aşa mişto. Evident că şi oamenii sunt de-o frumuseţe incredibilă. În Danemarca parcă te plimbi constant într-o reclama la Calvin Klein. Ele blonde, înalte şi cu ochi albaştri, ei înalţi şi bine îmbrăcaţi, curaţi şi aranjaţi. Orgasm constant asigurat. Mai aveam un pic şi mergeam cu o pungă în pantaloni să nu murdăresc peste tot. Eu cu nasul meu acvilin într-o lume dreaptă…

Dar nu ştiu dacă într-adevăr aş alege acel loc. Pe cât de perfecţi sunt oamenii pe atât de reci probabil că şi sunt. Iar eu chiar tre’ să fac glume sexiste odată la 5 minute. O frustrare mai veche.
Atunci în Italia? Mmmdaaa, Italia clar. Cu lumina aia incredibilă măslinie. Locul unde golden hour sau magic hour durează ore întregi şi ţi-ai umple cardurile de la aparatul foto imediat. E cald, e bine, au culorile alea incredibile la apus care îi fac pe producătorii de accesorii foto de studio şi lumini să dea faliment. Mai ales că anul trecut stăteam la soare pe o plajă din Sicilia pe 1 Ianuarie, ca nesimţitu’. Anul ăsta mi-a îngheţat curu’ şi m-am plictisit cu o muzică minimală de neînțeles în Control. Deci da, din Italia aş putea spune că am nişte locuri preferate. Dar italienii sunt gălăgioşi, plini de ei, răutăcioşi, nu prea rămâi doar cu amintiri plăcute.

Ar mai fi Austria, daaa. Cu popasurile-benzinării de pe autostradă care parcă sunt nişte căsuţe din poveşti. Sirop mult, linişte, vârsta a treia care se respectă numai în haine de blană. Adevărul e că numai în Viena am văzut atât de multe animale moarte purtate cu mândrie de doamnele cu situaţie.
Dar având în vedere că ăştia de revelion la 11 jumate seara erau toţi beţi, vomaţi pe străzi şi s-au pârţâit vreo 3 artificii la 12 noaptea, n-aş putea spune că e un loc fără de cusur.

Aşa sunt eu, cârcotaş din fire, dar dacă mă gândesc bine de tot există un loc fără de cusur. Cu bune şi rele e cel mai bun loc de până acum. Asta pentru că atunci când vizitam des locul ăla (gen, zilnic) nu aveam nici un motiv să mă plâng. Iar locul ăla nu-i nimic mai mult sau mai puţin decât, o parcare din faţa unui bloc comunist.

Pentru că în această parcare mi-am julit eu de atâtea ori genunchii, am alergat, am plâns, m-am ridicat, am râs, am fugit de boşorogul de la 1, am spart, am distrus, am creat şi construit, am copilărit.
Pe bune, numai din locurile unde ai copilărit ai cele mai mişto amintiri. Nu vreau s-o dau într-o melancolie genul Creangă, dar sunt nişte senzaţii pe care doar acolo le trăieşti. Când te întorci acasă şi-ţi fierbe pielea de cât ai alergat. Bei apă şi eşti certat că ai intrat încălţat. Când îţi faci temele şi auzi pe geam cum cineva bate o minge şi ştii că prietenii tăi au terminat şi au ieşit la joacă. Când te hlizeşti ca prostu’ prin nu ştiu ce boscheţi jucând de-a v-aţi ascunselea. Când auzi cum bate vântul şi te răcoreşte sau sunetul pietrişului frecat sub talpa adidaşilor. Când descoperi un hoit şi brusc toată gaşca se transformă într-o echipă de savanţi şi detectivi şi totul devine împuţit de solemn. Când te joci leapşa şi o atingi pe ea pentru prima dată şi nu înţelegi de ce ţi se pare ciudat sau de ce vrei să mai faci asta odată.

Bine, astea sunt nişte amintiri legate de un loc pe vremea când nu existau mobile, facebook, twitter, instagram. Când dacă vroiai să ieşi afară cu prietenii urlai în faţa blocului cât te ţineau puterile. Sau îţi dădeai întâlnire în curtea şcolii căci acolo se plimbau şi ele şi tot acolo te uitai la băieţii mai mari care jucau baschet şi care culmea,  ajungeau la inel deşi tu îl vedeai atât de sus.

Aş putea scrie la fel despre orice alt loc vizitat. Am văzut multe ţări, m-am plimbat prin multe locuri, am cunoscut mulţi oameni, dar parcă de fiecare dată când trec pe la blocul unde am copilărit îmi aduc aminte de nişte senzaţii pe care doar atunci le poţi simţi. Acum când văd nişte copii că bat mingea pe lângă maşina mea îmi vine să-i fugăresc și să-i leg. Am devenit şi eu boşorogul meu de la 1.

Pozele nu spun nimic altceva decât o parcare şi o alee jegoasă tipic periferiei Bucureştiului. Dar pentru mine a fost la un moment dat singurul loc de pe pământ.

Text înscris în concursul Komandamentul de iarnă – Tabăra de Fotografie pentru Bloggeri, un eveniment organizat de Foto Union, cu sprijinul Neola, Hotel Kehlbachwirt, Domeniile Vînju Mare, Hotel Continental Forum Oradea, Opel, Anagrama.