Jerusalem – Losing my religion

 Am crezut până am ajuns acolo. Am amuțit, mi s-a uscat gura, am privit cu dezgust la început, apoi cu ură până când am preferat să mă retrag dintr-o religie care nu mă reprezenta absolut deloc. Dar e o călătorie pe care fiecare dintre noi ar trebui s-o facă măcar o dată în viață. Nu degeaba este unul dintre cele mai controversate și mai vizitate locuri din lume. 

 Cam prin 2006 mi s-a oferit șansa de a merge cu unii dintre cei mai buni coriști din România într-un turneu în Israel. În sfârșit, 5 ani de Conservator începeau să dea rezultate. Și nu doar că aveam să văd Israelul ci aveam să și cânt (dpmdv) cea mai mișto lucrare vocal simfonică – Carmina Burana
 A fost una dintre cele mai mișto experiențe muzicale la care am luat parte. Colaborarea cu Orchestra Simfonică din Haifa a dat naștere celei mai bune variante de Carmina Burana. Tot atunci am și întâlnit unul dintre cei mai buni dirijori, Noam Sheriff. Omul ăsta m-a făcut să înțeleg ce se întâmplă în spatele acestei muzici pe care de multe ori o considerăm apocaliptică și o folosim ca și coloană sonoră la știrile legate de inundații sau alte calamități naturale, deși versurile pot descrie foarte bine dialogul unor bețivi de prin taverne 🙂
 Eram pe repede înainte cu programul. Pe la 5 dimineața aterizasem pe undeva prin Israel așteptând sparți de somn un autocar cu care să mergem la Ierusalim. Pe la 4, 5 după-masa aveam deja repetiția cu Orchestra din Haifa. În mai puțin de jumătate de zi aveam să văd cu ochii mei o istorie și o religie ce mi-au fost impuse încă din naștere. 

 Nu s-a schimbat nimic și nici n-o să se schimbe nimic. E același talcioc de mii de ani. Străzile înguste și întortocheate te fac să te pierzi mai rău ca în Veneția. E un mix de turiști, pelegrini, comercianți, soldați și evrei îmbrăcați în binecunoscutele lor paltoane negre cu pălăriile caracteristice. Încerc să trec de un grup de turiști care stau în drum. Se freacă toți de un zid. Mai sus pe zid e un semn de stradă – Via Dolorosa. Aud din spate ”Cică pe-aici și-a purtat crucea. Ăsta-i drumul!”. În același timp trece prin mulțime un tip care cară pe umăr două cruci mari de lemn, făcute la comandă. Încerc să surprind coincidența asta dar se mișcă prea repede și poza iese mișcată. Când las aparatul jos văd vis-a-vis un magazin pe care scrie ”Via Dolorosa – Jewish Jewellery”. Deci nu s-a schimbat nimic în 2000 de ani. Văd o pungă de detergent Ariel scris în ebraică și mă amuză. Apoi fug după ceilalți căci deja nu-i mai văd. Aflu că totul în Ierusalim este construit cu piatra de Ierusalim. Adică orașului i se păstrează imaginea istorică și îți creează iluzia că te plimbi pe aceleași străduțe ca acum mii de ani, căci este poate cel mai vechi oraș din lume. Două tipe în uniformă militară se sprijină neclintie pe două mitraliere. Intru într-o mică piață și mă las dus de șuvoiul de turiști către intrarea principală a bisericii. Pare mai degrabă o spărtură în zid decât o intrare (a doua poză din articol). Sunt împins, înghesuit, mult zgomot, urlete, poze, lumânări, râsete, încep să mă enervez. Mă obișnuiesc cu lumina din interior și văd la picioarele mele niște babe care se freacă cu niște pungi de plastic de o placă de marmură de pe jos. ”Aici l-au lăsat jos de pe cruce…” și mă uit la cel care mi-a spus asta cu o privire interogativă. Și de ce dracu tre să te freci ca utimul disperat cu niște pungi de locul ăsta? Fără răspuns îmi fac loc și urc o scară pe care deja se formează o coadă. Ajung la capătul cozii ca să văd niște stânci acoperite de un plexiglas mătuit de atâta frecangeală și să realizez că ăsta este locul crucificării. Ah, deci deja sunt pe Golgota??? Și n-am ieșit din biserică? Ies din mulțime fără să mă aproprii mai mult de stâncile alea. Simt că mă sufoc de atâta adorație imbecilă. Ajung rapid la Sfântul Mormânt. Adică o bisericuță mai mică. E o coadă infernală. La intrare un preot ține credincioșii la distanță să nu se îmbulezească. Lângă el, un agent de pază al cărui pistol se vede prins de cureaua de la pantaloni. Cei din spate se împing și mai tare făcând-o pe măicuța din primul rând care stătea cuminte să se dezechilibreze și să dea peste preotul/portar. Acesta îi fute două palme și îi împinge violent pe toți mai în spate. Stau și mă uit la tot ce se întâmplă în jurul meu și îmi vine să urlu. Dar știu că nu mă ascultă nimeni. Unii din grupul meu au început să cânte un Doamne Miluiește de Paul Constantinescu. De obicei mi se pune un nod în gât la piesa asta dar acum abia dacă reacționează cineva în jur. Oamenii au altă treabă aici. Sigur mai e ceva de frecat pe undeva. Nu știu dacă vreunul din noi a intrat în mormântul ăla. Eu unul nu voiam decât să ies cât mai repede din mizeria asta. În drum spre Grădina Ghetsimani mă întrebam cum de cel mai important episod din religia creștină s-a desfășurat într-o zonă de câțiva metri pătrați. Sau cel puțin așa vor să mă facă să cred. Hmmm, prefer să mă uit de o mie de ori la Iisus din Nazaret decât să mai calc vreodată pe-aici. Nu cred într-un Dumnezeu al îmbulzelii, al nesimțirii, al prostiei, al mitocăniei, al jegului, al aglomerației, al zgomotoului, al lipsei de respect, al consumerismului, al frecatului și pipăitului și pupatului peste tot. Aveam să-l descopăr pe Dumnezeu câțiva ani mai târziu atunci când am intrat în Basilica San Pietro din Roma. Acolo am intrat în Rai. Dar aia e altă poveste.

Dar e un oraș fascinant. Mai ales dacă îți place să fotografiezi. O-ho, și încă cum. Vin oameni din toate colțurile lumii deci cu siguranță vei avea ce să fotografiezi. E bine să te lași pierdut pe străduțele alea. Îmi pare rău că n-am apucat să vizitez partea palestiniană. Cred că era mai multă liniște acolo iar Cupola Stâncii sunt sigur că e și mai interesant de vizitat. Îi despart un zid. De ambele părți se dau oameni cu capul înainte și înapoi. Nici o diferență. Da, crucificați-mă! Dar ăsta e adevărul. Acolo este un singur Dumnezeu dar poartă foarte multe forme. După cum vrea fiecare. Și după cine are mai mulți bani și mai multe arme. Și așa a fost de mii de ani.

 E mișto și Haifa. Deja aici ai parte de un oraș modern. Te simți un pic întors la realitate. Era foarte curat, asta îmi amintesc. Iar grădinile… Nu sunt eu mare fan al grădinilor dar cele de la Baha’i sunt impresionante. Mai ales prin modul în care sunt îngrijite. N-ai să vezi firicel de iarbă care să treacă peste bordură 🙂 Haifa e un oraș în care merită să stai ceva vreme. E liniștit, sunt multe străduțe pe care să te plimbi și să admiri fiecare casă, e un pic altfel. Bine, la vreo două săptămâni după ce ne-am întors am aflat de la știri că orașul tocmai fusese bombardat. De ce ai vrea să-ți faci o țară într-un loc în care conflictul nu a încetat niciodată, nu știu :))))
 Dar da, m-am dezis atunci de genul acesta de religie pe care îl resimt și în ortodoxism foarte mult. Nu mă asociez deloc cu el și nici nu vreau să fac asta. Nu vreau să mi se spună cum arată Dumnezeul meu și nu vreau să mi se spună ce așteptări are el de la oameni. Pentru că acele așteptări au mai degrabă porniri umane decât divine. Iar omul nu e perfect. Și dacă Dumnezeu este omul… Ah, well, e o discuție pe care nu vreau s-o continui. Important e să vezi tu lucrurile astea cu proprii ochi și să decizi tu pentru tine care este adevărul. Pentru că de multe ori poți să te așezi undeva la umbră, să faci abstracție de ce-i în jur, să închizi ochii și să simți de o mie de ori mai mult decât dacă te freci cu niște pungi de o placă de marmură.

Leave A Comment

Your email address will not be published. Required fields are marked *

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.