Când eram mic îmi plăcea să stau cu oamenii mari. Îmi plăcea să-i ascult și să învăț cât mai multe de la ei. Acum am ajuns la vârsta celor mari și ajung să învăț de la cei mici.

Am avut noroc cu sor-mea care e cu șase ani mai mare ca mine. Forțată deseori să se care după ea cu mine (forțată de mama, evident), am ajuns să-i cunosc prietenii și să le ascult poveștile. Apoi am căutat singur să mă învârt în grupurile oamenilor mari. Nu mi-a ieșit tot timpul, dar simțeam că de fiecare dată mai învăț câte ceva.

Treptat, am prins o pasiune în a asculta poveștile oamenilor, indiferent de vârstă. Să zicem că poate ar fi fost mai bine să dau la psihologie decât la muzică, dar chiar și-așa mă bucur că de multe ori pot să anticipez reacțiile sau mișcările oamenilor. Cel puțin în trafic știu când un șofer se va opri brusc în fața mea fără semnal atunci când găsește un loc de parcare, înainte ca șoferul să-și pună problema ca va trebui să parcheze la un moment dat. 🙂

Dar nu, pe bune, chiar îmi făcea plăcere să-i îndrum pe oameni, să le dau sfaturi, având în vedere că eu avusesem acces la ”sfatul bătrânilor”. Gen, consideram că am mai multă experiență. În realitate, n-aveam.

Ulterior am realizat singur că indiferent de cât de multe sfaturi i-ai oferi unei persoane și indiferent de cât de bune ar fi acestea, un om va face oricum cum îl taie capul. Poți să-i spui că e o ușă în fața lui și că se va lovi dacă va continua, dar până nu se dă singur cu capul, nu se simte bine. Așa că de acum le spun oamenilor că le pot oferi enorm de multe sfaturi, dar că ei vor face tot cum vor ei în majoritatea cazurilor. Discuția le va face bine, se vor simți minunat pe moment, vor știi ce e de făcut. Asta până când se vor trezi a doua zi. 🙂

Știu că știi despre ce vorbesc.

Dar trebuie să existe totuși un sfat universal care să se potrivească tuturor și pe care toată lumea l-ar putea urma, nu? Dar care ar fi ăla? Sunt foarte mulți parametri de luat în calcul pentru a ajunge la un singur sfat pe care să-l urmeze orice om de pe planeta asta. Începi să te gândești la nații, culturi diferite, geopolitică, nivel de trai, rase, etc. Și totuși, există acel sfat, acea ecuație perfectă, acel sfânt graal și e cât se poate de simplu și de banal. E ca atunci când descoperi trucul unui magician.

Cum spuneam la început, acum am ajuns să petrec timp cu oameni mai mici ca mine (ca vârstă) și să-i ascult. Asta pentru că vin din spate cu o generație nouă și cu un alt mod de a gândi și de a aborda lucrurile. Sunt foarte energici și activi, vor să facă 1000 de lucruri (deși asta nu e un lucru tocmai bun), vor să fie recunoscuți cât mai des și din ce în ce mai mulți vor să aibă propriile afaceri care să le ofere traiul mult dorit. Se cam duce moda cu ”lucratul la patron”. Și degeaba ajungi tu bătrân și înțelept dacă nu-ți dai seama că tre să te uiți și la generația care vine din spate și că trebuie să te adaptezi.

Așa l-am cunoscut pe Ariel, blogger și de ce nu, antreprenor. Adică pana mea, a pus bazele unei firme de curierat pe bicicletă în București și face parte din categoria ”are douzeșiceva de ani”. Suntem diferiți, în sensul că eu îl disper de cât de lent sunt în luarea deciziilor, iar pe mine mă miră de câte lucruri poate face deodată. 🙂

Și în aburii unei narghilea, într-o zi de vară, am început eu să mă plâng că aia nu merge, aia nu merge, ceva obișnuit la mine. Că degeaba mă zbat eu să fac niște lucruri dacă nu mă bagă nimeni în seamă. Băh, și atunci mi l-a servit. Nu știu dacă e ceva ce a citit sau a auzit în altă parte, dar e sfatul ăla pe care dacă îl citești de mai multe ori îți dai seama că face sens apropo de orice ai vrea tu să faci pe lumea asta.

Făci ceea ce faci până când n-or să te mai poată ignora!

Probabil l-ați mai auzit înainte, poate l-am mai auzit și eu și nu i-am dat atenție, dar jur că merge în orice situație. Și nu e greu deloc de urmat. În primul rând trebuie să-ți aduci aminte constant de ce te-ai apucat să faci ceea ce faci, iar apoi să nu ai niciodată așteptări. Asta cu creatul așteptărilor mi s-a părut întotdeauna o lamă cu două tăișuri. Poți să reușești sau poți să te tai al naibii de adânc. Și rămâne cu urme. Dar așa, bagă nene acolo în continuu că la un moment dat o să se schimbe ceva. Și așa a fost și în cazul meu.

Am scris de Ariel pentru că mă bucur că am cunoscut un tip atât de mișto de la care am învățat foarte multe și care m-a ajutat de foarte multe ori. Cred că ar trebui să fac asta mai des cu oamenii din jurul meu. Că sunt câțiva 🙂 care merită toată atenția. Dar până atunci cică tre să folosesc hastag-ul ăsta: #atletidezicuzi 🙂