Ca orice cetățean european i-am înmânat vameșului buletinul. Se uită la el, se uită la mine și-mi zice doar atât: ”Passport!”. Io zic, kakaia pasport, buletin, românia, hagi, europa! El, niet passport, niet Transnistria. Practic, n-aveam cum să intru pe teritorul unei țări care nu există. Dar până la urmă am intrat. Ilegal! 🙂

Din microbuz ne-au anunțat. Să nu fotografiem punctul vamal, să nu fotografiem vameșii, să nu fotografiem polițiștii, să nu fotografiem soldații pe stradă sau tancurile, să nu fotografiem nici o clădire guvernamentală, să nu, să nu, să nu.

Transnistria e o țară care nu există, adică nu e recunoscută internațional. Deși pe net o să găsești cu totul alte informații legate de formarea acestei țări, am aflat că țara asta aparține unei familii pe numele de Sheriff. De-aia există o echipă de fotbal cu numele ăsta, un ditamai stadionul (care cred că e mai șmecher ca Arena Național), magazine, clădiri, etc. Practic, această familie cică ar dicta cam tot ce se întâmplă în țara asta. Cam cum e să ai o țară?

După ce-am încercat la mai mulți vameși deja ne gândeam cum să mă întorc în Chișinău, căci era clar că n-aveam cum să intru în acest paradis comunist (There are no crimes in paradise). Aproape că-mi părea rău, toți ceilalți din grup aveau pașapoarte, doar eu cu buletinul. Asta până când a auzit șoferul (care btw, cel mai bun șofer pe care l-am întâlnit vreodată, omul mi-a dat un medicament și m-a scăpat într-o zi de migrene) care a zis că n-am cum să mă întorc în Chișinău. Cică să-i dau buletinul. Și am mers pe mâna lui.

A intrat înăuntru, a ieșit, s-a dus undeva în spate, s-a întors în vreo 2 minute și mi-a zis să urc în microbuz. WOW! :))) Apoi am înțeles de ce nici noi românii nu vrem schimbarea aia pe care ne-o tot ”dorim”. Ne place asta cu ”se poate și altfel”.

Ideea era alta, că la intrarea în Transnistria primești un bilețel de intrare, un fel de viză de tranzit sau de turist, pentru că ei nu pot pune ștampile pe pașapoarte, căci nu există. Eh, din momentul ăla nici eu nu existam pentru că nici eu nu aveam acel bilețel asupra mea, pe care ar fi trebuit să-l prezint în mod obligatoriu la ieșirea din țară.

Așa că m-am simțit ca un criminal, ca un spion, de fapt ca un inconștient căci sunt sigur că dacă mă oprea poliția pe stradă trebuia să învăț rusa și cum să trimit vederi din pușcărie. :)))

N-ai ce să faci în Tiraspol în afară de a-ți aminti cum era orașul tău în copilărie. Da fix la fel. Nu există nici un magazin de firmă, nu există McDonalds sau Starbucks, dacă vrei să te răcorești trebuie să bei o poșircă de limonadă care seamănă cu un ceai de izmă creață răcit! O sărăcie pe care o beam și eu când eram mic și mă stricam la burtă de fiecare dată. Asta în timp ce statuia lui Lenin tronează în fața celei mai urâte clădiri guvernamentale.

Nu există trafic bară la bară, dar există bulevarde cu câte 3 benzi pe sens. E un mix între nou și vechi. Tinerii știu engleză și se bucură atunci când văd turiști, li se pare super cool. Sunt vreo câteva puncte de pază militarizate, dar nimic care să te facă să te simți în nesiguranță. Oamenii în schimb sunt transparenți, nu au o personalitate proprie. Nu mi-am dat seama dacă sunt urâți sau frumoși, pur și simplu sunt niște oameni și atât.

Cât m-am plimbat pe-acolo eram atras de partea asta comunistă, de troleibuzele alea vechi, dar în același timp mi-am dat seama că n-am și n-ai ce să cauți acolo. Comunismul e clar cea mai nenorocită formă de a distruge identitatea oamenilor. Adică, sincer, ce rahat crezi că ai putea să faci în Tiraspol în afară de a-ți hrăni memoria cu niște lucruri demult apuse.

Ah, n-au bani! Adică au niște monede din plastic, ca jetoanele de la festival. Asta pentru că banii lor, evident, nu sunt recunoscuți pe plan internațional. N-ai cum să plătești nicăieri cu cardul. Totul se întâmplă local.

Dar totuși, vezi mașini străine și știi că oamenii ăștia trebuie să importe foarte multe pentru a putea trăi. Cum fac asta, cum se face comerțul cu niște bani din plastic (care sunt făcuți în Polonia)? Păi prin spălare de bani, iar pentru asta în centru tronează frumos o bancă în acest scop. Totul merge pe filiera Mother Russia. De fapt, țara asta e doar un business și-atât. În realitate nimic n-are legătură cu patriotismul și bullshit-uri de genul ăsta. Astea-s pentru a controla masele. În rest, totul e un business. Și dacă te gândești că tu ai o companie cu nu știu câți angajați și consideri că ai un business foarte mare, gândește-te cum e să deții o țară întreagă!

La întoarcere ajungem din nou la vamă. Am uitat să-i întreb ce naiba fac cu bilețelul vieții, că eu am doar buletinul. Se deschide ușa microbuzului și intră un vameș cu șapca aia comunistă de două ori mai mare decât capul lui. Toată lumea pregătită cu bilețelele. Liniște deplină. Vameșul se uită rapid peste ele. Ajunge în dreptul meu, mă trec transpirațiile și scot buletinul invers cu partea albă. A văzut doar gestul că scot ceva și a trecut mai departe, apoi a coborât. Brusc toate privirile din microbuz s-au întors la mine, întrebătoare. ”Sunt ok, am scos buletinul pe invers!”. Am intrat și am ieșit în mod ilegal într-o țară care nu există. Welcome to Transinistria! 🙂

N-am filmat nimic, dar mai multe poze poți să vezi în albumul ăsta de pe Facebook.