Cum bine mi-au zis prietenii, îmi complic existența foarte mult deși în mintea mea cred cu convingere că sunt un adevărat căutător al simplității. Totuși, ieri cineva m-a făcut să văd lucrurile altfel. Nu e pentru prima oară, dar din când în când e bine să mai dai peste astfel de oameni.

N-aveam chef de viață și nimic nu făcea sens ieri. Da, am zis că nu FACE sens, nu că nu ARE sens. Îmi place cum sună ”nu face sens”. Deal with it! 🙂

Revenind, vegetam recuperându-mă după munci închipuite, dar mi-am zis că tre să ies din casă. Și din păcate n-am ajuns la nivelul ăla din cărți unde poți face orice dacă vrei cu adevărat, adică să ies să fac niște sport, să mă dau cu bicla, să alerg, să orice. Nu, în situații de genul ăsta mă duc direct în cel mai apropiat supermarket și sparg banii pe junk food. Ca orice depresiv care se respectă.

Mi-am tras pe mine pantalonii de trening, hanoracul și șapca pe cap ca să maschez cumva față de societate lipsa unei interacțiuni anterioare cu dușul. Pentru ce să mă spăl (un alt lucru lipsit de sens în lumea depresivilor)?

Și cum îmi târșâiam eu apatic corpul printre rafturi vine o tipă la mine și mă întreabă:

”Hey, sorry, do you speak English?”

Pentru mine engleza e terapie pură. Îmi place s-o ascult, îmi place s-o vorbesc, îmi place la nebunie să vorbesc cu străini.

”Yes!” răspund interesat.

”Is that a Game of Thrones hoodie? Can you tell me where did you bought it?”

Mă uit în jos și-mi dau seama că am hanoracul pe al cărui spate tronează marele blazon al dragonului cu trei capete al familiei Targaryen. Parcă și aud un pic cum începe tema din GoT undeva în spate pe la mezeluri. Dincolo, afară din magazin, peste Magheru, se aud urletele groaznice ale unui dragon care scuipă un jet de flăcări peste niște mașini care n-au acordat prioritate. Se aud țipete de femei și copiii, iar câțiva…

”I went to a HBO preview. They gave it to me as a gift. I don’t think they’re for sale. Sorry…”.

A fost dezamăgită pentru o fracțiune de secundă, apoi cu zâmbetul pe buze mi-a spus:

”You know how lucky you are, right?” și a plecat.

Și m-am trezit că n-am replică. Cred că i-am zis un ”Thanks” dar nu mai știu. M-am gândit doar că fericirea altora stătea într-un nenorocit de hanorac cu Game of Thrones când eu mă dădeam de ceasul morții că n-am proiecte, că nu-s fericit, că nu mi se răspunde la mesaje de 4 săptămâni, că iar m-am îngrășat, că etc.

Și când colo? Da, frate, chiar sunt norocos. Am un hanorac cu Game of Thrones, frățiwear! Pe lângă multe alte lucruri. Am avut parte de niște experiențe demențiale de-a lungul vieții și am vizitat niște locuri pe care n-aș fi avut cum să le vizitez dacă-mi limitam viața doar la un job stabil și o familie impusă de societate. Am prieteni puțini dar buni. În rest, să mă cac în toate problemele și oamenii care-mi afectează mie viața, căci până la urmă, nimic nu are vreun sens și nimeni nu-i atât de important încât să ne afecteze nouă fericirea.

Acestea fiind spuse în capul meu, am mai trântit o sticlă de cola și-o cutie de Pringles în coș, m-am dus la casă să plătesc și m-am dus acasă să mă uit la filme și să mănânc junk food fericit.

Azi am muncit mai toată ziua cu oareșce chef, ceea ce e un progres. Iar acum, acum cred că-mi bag picioarele și dau o tură cu bicla pe canceru ăsta. Să mă iau și eu după Costin. 🙂

 

P.S. Abia când am ajuns acasă mi-am dat seama de o chestie. Trebuia să-mi dau jos hanoracul și să i-l dau ei. Nu e ca și cum aș fi murit fără el. Pur și simplu nu m-am gândit pe moment. Dar îi mulțumesc tipei că cel puțin pentru o perioadă mi-a amintit să mă bucur și de lucruri mărunte care pot conta foarte mult în ochii altora.