Ce m-a inspirat să m-apuc de fotografie

Un clip video. Un clip video a stat la baza inspirației. Au urmat apoi reclamele foto din revistele străine pe care le cumpăram cu disperare, dar clipul ăsta video a avut cam cel mai mare impact vizual asupra mea.

Papa Was A Rolling Stone al lui George Michael e probabil unul dintre cele mai iconice videoclipuri ale anilor 90. La vremea aia îngurgitam orice venea din afară, aveam o sete inexplicabilă de a afla cum trăiesc alții în țări despre care nici nu știam că există. Iar clipul ăsta, pfff…

Mă uitam fascinat la fiecare detaliu, fără să înțeleg foarte multe. De la tipul cu piercing în buze și urechi (habar n-aveam că i se zice piercing), de la ăia din stația de metrou, de stilul lor de îmbrăcăminte ciudat amestecat, de metroul ăla care circula la suprafață, de unghiurile de filmare, de reclamele false, de faptul că totul era alb negru deși noi ne bucuram că deja ne luasem televizor color GoldStar (actualul LG), de faptul că melodia începea cu ”so you want to be free”, de părul ciudat pe care-l aveau (dreaduri), de mișcările de dans și evident de curul tipei ”made in USA”.

Mie chiar și-acum clipul mi se pare genial, acum probabil că nu mai șochează pe nimeni, dar la vremea aia a fost un mind fuck pentru mine, și deși nu înțelegeam mesajul că nu știam atât de bine engleză și nu aveam google să căutăm versurile, îmi cam dădeam seama că se referă la libertatea de exprimare. Libertate către care tindeam toți imediat după 89. Din păcate, după aproape 30 de ani, mi se pare că doar eu și încă alți câțiva speriați își mai doresc să meargă în aceeași direcție. Restul îmi demonstrează zilnic că lor le e mai bine cum era înainte.

Da, ăsta e un articol de final de 2017. Nu neapărat despre fotografie, ci despre cum am perceput eu anul ăsta. Din punct de vedere profesional mi-a mers bine, mai bine ca anul precedent și nu m-am strofocat prea tare. Facebook-ul mi-o futut reach-ul atât pe facebook, cât și pe instagram, dar lumea se pare că încă mă ține minte, ceea ce e bine. Am tras linie acum vreo două săptămâni și m-am încurajat pe cât am putut, având în vedere că în mare parte l-am petrecut în depresie. M-am mutat pe Calea Victoriei ca să-mi demonstrez că se poate și chestia asta m-a scos din starea de rahat în care trăiam. Mi-e din ce în ce mai bine și e fix ceea ce le doresc tuturor celor care trec prin depresii deși le e greu să vorbească despre ele.

Totuși, 2017 e unul dintre cei mai de căcat ani pentru țărișoara asta. Un an efectiv pierdut, un an în care am acumulat constant frustrări și nu m-am putut bucura de nimic pe bune. Un an în care mi-am dat seama, în special spre final, că bula aia a noastră, a celor care ne dorim o schimbare, se micșorează ca în PUBG. Dacă nu știți, PUBG e un joc online, în care ești parașutat dintr-un avion și cum ai atins pământul tre să-ți cauți arme și să te echipezi, căci la un moment dat apare un cerc care se tot restrânge din ce în ce mai mult și tu tre să fii tot timpul înăuntrul lui, căci altfel mori. Evident că toți jucătorii fac asta și la final cercul e atât de mic încât trebuie să-i omori pe toți ca să rămâi tu ultimul în viață. Eh, cam asta se întâmplă și cu bula noastră. Se micșorează, din ce în ce mai puțin oameni ies în stradă, din ce în ce mai mulți te dezamăgesc și din ce în ce mai mult ne ”omorâm” între noi. E o ură și o critică constantă asupra a ceea ce facem și ce postăm.

Anul ăsta am dat cele mai multe unfrienduri și block-uri. Oameni cu care mă întâlneam la proteste la începutul anului, au ajuns să mă înjure și să sară pe mine pentru opiniile mele, care indiferent că sunt corecte sau nu, meritam să fiu crucificat. Nu mă mai afectează demult hate-ul din online, mai ales de când am postat poza din vară cu tipa pe biclă și am zis că mi-ar plăcea să văd toate gagicile în rochii de vară pe bicicletă. Atât mi-a trebuit, m-au futut feministele în gură cu tot ce-au putut ele. Eu unul nu mi-am permis niciodată să comentez ceva de căcat pe statusul altuia, chiar dacă-mi venea să-l împușc, că știu că nu rezolv nimic așa. Și dacă ai ajuns să faci asta, ar trebui să te întrebi ce dracu e în neregulă cu tine!

Și scriu toate astea pentru că anul ăsta, în loc să mă focusez 100% pe mine, pe proiectele foto, pe viața personală, am ajuns să mă las afectat de indiferența, ignoranța și răutatea poporului din care fac parte. Iar acum, mă întreb sincer dacă nu cumva ar trebui să mă alătur celorlalte milioane de români care au plecat din țară, văzând că aproape nimeni de aici nu-și dorește cu adevărat o schimbare. Altfel, jur că nu înțeleg cum de ai suporta zilnic aceleași ore pierdute în trafic, fără să te revolți de nici o culoare și când vine vorba de vot să spui că nu contează.  Poate că trebuie să existe și o țară pentru hoți, șmenari, leneși, asistați, corupți, proști, indiferenți, și poate că țara aia e România.

Dar mi-e frică! Jur că mi-e frică să plec de nebun și s-o iau iar de la capăt. Mai ales în altă țară. Îmi lipsește curajul ăla pe care probabil l-aș fi avut la 20 de ani. Dar dacă lucrurile continuă așa, probabil că asta o să fie ultima soluție. Mai ales că nu vreau să fac un copil în țara asta, să-i dau bani de Mc și de Starbucks cât e la liceu și facultate și apoi să intre în marea depresie de după 20 de ani când își dă seama în sfârșit cât tre să muncească pentru căcatul ăla de cafea.

Anyway, aș putea să scriu toată noaptea despre frustrările pe care le-am adunat anul ăsta, dar prefer să închei aici și să vă doresc un an nou, nu doar mai bun, ci mai puțin irosit decât anul ăsta. Cât despre fotografie, va trebui să mă focusez mai mult pe asta și să recuperez acest an pierdut, căci am planuri de a reporni live-urile cu fotografi, de a începe în sfârșit cursurile foto cu telefonul, de a continua vlogurile foto și de a activa ca fotograf de evenimente.

Poza din articol e una dintre primele poze pe care le-am făcut. Eram într-o pauză la liceu, pe undeva prin 96 cred (da, 1996), aveam un Kodak subțire cu film de 110, un format care nu necesita derulare, avea un indicator de poză, dar un film mult prea mic încât să ai parte de detalii sau sharp. Practic, era cea mai convenabilă variantă la vremea respectivă și tre să-i zic sărumâna lu mama că mi l-a luat. 🙂

Apropo, pe tine ce te-a făcut să te-apuci de fotografie?

Leave A Comment

Your email address will not be published.

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.