Da-i cu rola-n mufa!

Bah, am ajuns la saturație cu toți visătorii ăștia din țară care cred ei că încă mai sunt în stare să facă ceva frumos. Până când nu văd primul român care să stea pe scara rulantă pe partea dreaptă din proprie inițiativă, eu zic că totul e în zadar. Adică pe bune, bucureștenii sunt lobotomizați. Am zis-o și o mai zic, fiecare e pentru el, fiecare e în bula lui, țara bulelor opace. Singura plăcere pe care o am e să intru în oameni, pe stradă. Cu forță și ură! După care îmi cer scuze cordial. E singurul moment în care își dau seama că de fapt chiar nu sunt singuri în orașul ăsta. Lingușitor și amabil zâmbesc drăcește, mulțumit de rezultatul obținut, îmi cer scuze și merg mai departe cu gândul că pentru o fracțiune de secundă, un cretin din orașul ăsta și-a scos cablu din ceafă ca-n Matrix și a simțit lumea reală din jurul lui. Dar e nevoie de ceva cu mai multă substanță. Ceva care să dureze mai mult de o fracțiune de secundă și fără să se termine în ”…mă-tii!”. Îmi trebuie ceva care să le rămână mult timp pe conștiință. Și iată că soluția a venit neașteptată, și culmea, tot de la un visător, sau mai degrabă aș spune, o visătoare, care s-a gândit să aducă la noi un proiect ce a luat naștere prin 2006 în Germania.
Proiectul ăsta îl traduc simplu prin a-i trânti omului o operă de artă în mufă, în plină stradă. Mergi cu bicicleta pe lângă el și când îl prinzi, rupe-i fața cu o rolă de hârtie. Scoate-l din gândurile lui plictisitoare, din bârfele de căcat de la servici, dă-i un cap în gură cu un colaj de fotografii și rupe-i dinții cu niște picturi, adu-i totul la nas și trezește-l la un zâmbet confuz.
Pentru că exact asta cred că se va întâmpla și asta se întâmplă când ți se oferă ceva frumos, pe gratis, direct în nas. Zâmbești confuz și te întrebi cât oare tre să-i mai dai și lu săracu ăsta, că abia ți-a cerut țiganul ăla mai devreme 3 lei pentru 7 seri. Dar, aici e partea mișto la proiectul ăsta! Acum ți-o furi gratis. Și rămâi și cu cicatrice pentru mult timp. Asta dacă alegi să rămâi cu semne.
Practic, s-a luat modelul american de distribuire a ziarelor. Vă amintiți cu toții scenele amuzante în care copiii aruncă ziarele de pe bicicletă, câteodată mai spărgând și câte-o sticlă de lapte. Eh, Aisha Ronniger, o tipă din Berlin, s-a gândit să facă același lucru dar să schimbe ziarele cu opere de artă. Lucrările sunt adunate pe hârtie ce sunt făcute role și distribuite oamenilor pe stradă. Mie mi se pare chiar faină ideea, nu e doar un proiect artistic ci și o formă de socializare, dar de data asta în lumea reală, fizică. Fără facebook sau twitter, fără accept sau password, oricine poate participa. Poți să te bagi cu o lucrare sau și mai mult, poți după aia să te urci pe bicicletă și să distribui lucrările prin oraș. Cui? Săracilor de cultură din orașul ăsta! Pentru că nimic nu satisface mai mult un om decât un lucru primit pe gratis. Dar aici nu vorbim de sex, evident. Pentru că ăla niciodată nu e pe gratis. Nu, vorbim de faptul că poți să participi la o manevră de proporții, menită să mai aducă zâmbete pe fețele oamenilor (astea sunt cicatricile de care pomeneam mai devreme).
Nu rămâne decât să accesați site-ul Romanian Paper Girl pentru a afla mai multe și să deveniți și fan pe Facebook și să vă apucați de treabă. Eu încă mă mai gândesc la ce-aș putea să fac. Ceva care să-i scoată din transă mai mult de o fracțiune de secundă…

Leave A Comment

Your email address will not be published. Required fields are marked *

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.