În câteva ore mă duc la servici. Tre să mă culc, să mă odihnesc, dar am nevoie de ceva care să mă adoarmă cum trebuie. Și nu mă refer la pornache. Și pentru că nu am chef să muncesc, la fel ca mulți alții. Startul mi l-a pornit Gaben cu postarea lui din seara asta. Mi-am adus iar aminte și nu e ca și cum uitasem vreodată.
Mai erau doar câteva zile și Radu a zis să mergem să vedem Ghețarul. În mintea mea vedeam numai țurțuri. Mă plângeam că nu mai am bani (să mor dacă știu pe ce-am făcut praf atâția bani, nu mi-am luat nimic), Radu m-a mituit, bine-a făcut! Conducem spre Kaprun, îmi place mașina, îmi place să conduc. Și când ești la volan și ești nevoit să te apleci cu bărbia peste volan să te uiți în sus, stânga, dreapta și să auzi coloana de la Stăpânul Inelelor în minte, e clar. Giganții încep să-ți îngusteze drumul. Se înalță în jurul tău și te gândești cât de departe au vârfurile fără să realizezi că nu acolo se termină totul, tu fiind limitat doar de posibilitățile tale umane.
Drumul se termină cu parcarea telecabinei. Nu-ți cer bani, nu sunt aurolaci sau țigani, nimeni nu vinde nimic, nu se ascultă nici o muzică, nici un kurtos kolac sau porumb fiert, sunt doar mașini. Se aude doar motorul neîntrerupt al telecabinei între munți. Cred că toată tăcerea asta amplifică imaginea impunătoare și zumzăitul surd al motoarelor îți crează o senzație hipnotizantă.
De jos aflăm că trebuie să urcăm până la 3200 de metri. Doar cu telecabina. Ultima oară am încercat să ajung pe cel mai înalt vârf din țara mea și mi-am pierdut patru unghii în expediție. Aici nici c-aveam să fac cel mai mic efort. Și cam în 30 de minute parcurgi cei mai frumoși 3 km.
Ți se înfundă urechile, geamurile telecabinei sunt inghețate, mai dai cu mâna să faci o poză, tot ți se pare sinistru și frumos în același timp. Nu vorbești, asta pentru că creierul tău are o treabă mult mai importantă de făcut. Să adune informații. Informații noi! Procesează, creează așteptări, dă rateuri, n-are termen de comparație, ieși din telecabină într-o nouă lume.
Adevărul e că atunci când am pășit afară n-am văzut pe nimeni, credeam că am ajuns la capăt, era totul pustiu și plin de alb. Dar am dat colțul stației de telecabină și am dat peste un mic orașel la 1976 de metri. Plin de oameni, cam toți au venit să schieze. Doar eu cu Radu fotografiem. Eu rămân fără baterie, evident. Normal, acum când am aflat că asta e abia prima stație și mai trebuie să schimbăm telecabina de vreo 2 ori.
Trag repede niște cadre, încerc să surprind oameni. Chiar dacă totul e alb în jur, e o lume foarte colorată. Skiorii și snowboard-erii parcă sunt cei mai colorati și mai curați oameni. E un adevărat spectacol de culoare, forme, desene, mișcare. Stop, mai am nevoie de baterie mai sus.
Mă uit înapoi. Am venit de-acolo de jos. Era rece și neprimitor, soarele nu pătrundea atât de bine ca aici. Și aici e frig dar e soare. Sunt mult deasupra multora. Dar cât mai am de mers?
A doua stație. Al doilea oraș. Mă simt ca într-un aeroport. Am de toate aici. E ca o întreagă comunitate. Și deja sunt pe la 2500 de metri. Găsesc harta. Vezi tu? Eu sunt abia la mijloc, mai am de urcat, mai e mult. Încă nu s-a terminat. Nu mai văd nici începutul, nici sfârșitul. Ce ușor e să te uiți pe o hartă. Nu m-ar ajuta cu nimic dacă aș fi singur.
Radu zice să ne încălzim cu un ceai. Am tras multe cadre pe pârtie. Mulți schiori, snowboard-eri. N-au jenă, nu se simt ciudat că sunt fotografiați, nu te ocolesc și nu se strâmbă, nu-s ca noi, ba dimpotrivă, mulți zâmbesc. Barmanița zice că mai avem de luat o telecabină și ajungem în sfârșit la Panoramă. Până acum ce dracu a fost? Nu tot o panoramă? Ce pot să văd mai mult de-atât?
Lumea.
Semn că ceva se merită. Atunci când duci instantaneu aparatul la ochi și începi să fotografiezi. Da, asta e panorama. E sus. Cel mai sus de până acum fără ajutorul avionului. Și e bine. N-am stare, caut loc printre turiști să fotografiez. Ei pe ei, eu pe Lumea.
Ce se întâmplă la 3029 de metri în Austria nu e doar peisajul și panorama. De asta s-a ocupat natura. Pe lângă asta ai un mod de transport până aici extrem de civilizat, ai o locație pe 4 etaje. Ai un cinematograf, un restaurant, o terasă, lifturi, tot. Chiar nu te simți că ai ajuns undeva foarte sus. Pentru toți cei de lângă tine așa ceva e perfect normal. Unde mai pui că la întoarcere am aflat că ar fi și-un drum de mașină până pe la altitudinea asta. Și toate astea făcute de mâna omului. Pentru ca toți ceilalți să se bucure fără să-și riște viața.
Poți găsi cu greu locuri unde să te retragi, să fi doar tu cu tine, să te bucuri și să crezi că ai ajuns prin propriile forțe atât de sus. Dar e un trafic atât de intens aici încât nu prea faci diferență între un mall și unul dintre cele mai înalte vârfuri din Alpi. O fi bine, o fi rău, nu știu. Știu doar că unii când ajung în vârf se bucură de priveliște cu cel mult o gură de apă, eu m-am bucurat cu niște penne cu brânză și o cola la pahar ascultând din întâmplare soundtrack-ul din Road to Perdition, din difuzoarele restaurantului. Exact ce-ascult și-acum în timp ce scriu.
Mă duc să mă culc acum. Și mă gândesc la următoarea datâ când voi ajunge la Niedernsil, la următoarea tabără foto pentru bloggeri, la următoarea dată când voi ”urca” pe un gigant, la următoarea dată când voi rămâne blocat în tăcere pentru câteva secunde apoi îmi voi ridica aparatul foto să declanșez. Ce? Lumea!
Tabara de Fotografie pentru Bloggeri, ediția a treia, este un eveniment organizat de Foto Union, cu sprijinul Neola, HotelKehlbachwirt, Domeniile Vînju Mare, Hotel Continental Forum Oradea, Opelși Anagrama.
frumos!
Amazing pictures!
Thanks Alina and Jandra! Much appreciated!
foarte frumos!