Uită-te-n sus să vezi cum se uită la tine în jos

Și te uiți în sus, să-i vezi până unde se înalță. Îți dai capul pe spate și oarecum începi să-ți pierzi echilibrul. Motiv pentru care te rotești încet. Și încă nu-ți vine a crede ce înalți sunt. Și cum se uită la tine pentru puțin timp ca apoi să se uite în continuare către orizont pe deasupra. Căci ei văd cel mai bine ce se întâmplă la distanță. Cât de mică sau cât de mare s-o vedea lumea din perspectiva lor? Au oare idee cât de multă liniște aduc celor care mișună pe la picioarele lor? Sau cum îi feresc de soarele arzător sau ploile torențiale. Și-ți vine să-i iei în brațe, să vezi dacă poți să-i cuprinzi cu brațele. Ca apoi să te rezemi de trunchiul lor.

Acum revenind cu picioarele pe pământ, de multe ori suntem nevoiți să facem popasuri atunci când încercăm să tranzităm această țară lipsită total de autostrăzi. Da, total, căci ce avem noi nu se pot numi autostrăzi. Și de cele mai multe ori ne alegem aceleași și aceleași locuri: Sinaia, Brașov, OMV-ul de pe Valea Oltului sau la micii de pe Dedulești, Oradea, etc. Ideea e că ne sunt în drum și de multe ori nu ne abatem de la traseu prea mult pentru a lua o pauză. Dar eu am descoperit ceva interesant în vizita pe care am făcut-o în Hunedoara luna trecută. Ceva ce mă va face să-mi schimb ideea de popas, de odihnă, de pauză.

Am ajuns la Parcul Dendrologic Arboretum si nu mai știu cum naiba îi zice din Simeria. Simeria e în Romania și nu e vreo țară din Asia cu rădăcini în Mesopotamia iar numele parcului e total greșit. E neatractiv, eu aș zice că intru în incinta unei instituții de stat. De fapt dacă Sebi și Denisa nu ne-ar fi dus acolo n-aș fi intrat de unul singur. Ăsta ar fi un punct ce ar putea fi schimbat aici. Atrage-mă cu altceva decât cu o denumire științifică.

Dar de îndată ce îi treci porțile lucrurile se schimbă dramatic. Brusc nu mai ești în orașul ăla care nu-ți transmite absolut nimic în afara faptului că tre să-l tranzitezi cu 50 la oră. Brusc te afli într-o altă lume, în junglă, e plin de verdeață și vegetație care mai de care mai diversă. Aerul devine umed, se aud păsările ca la ele acasă, te simți ca acasă. Clădirea ce tronează intrarea în parc mi-a amintit de centrul din Jurassic Park. O casă mare albă înconjurată de vegetație luxuriantă. M-așteptam la un moment dat să văd și să aud diverse specii de animale dispărute. E ca și cum Jules Verne însuși ar fi locuit acolo.

E de fapt doar un parc plin cu copaci de prin toate colțurile lumii. Unii mai mici, inghesuiți și drăguți, alții înalți și mândrii care te fac să-ți dai capul pe spate până amețești. Dar ideea e că locul e bestial, nu mi-aș fi închipui niciodată că în Simeria poți să dai peste așa ceva. Adică, Simeria e o sărăcie de oraș, la fel ca orice alt oraș din țara asta. Știm cu toții cum arată orașele mici. Comuniste, sărace, o stradă principală, 2 consignații, 5 bănci, 1 farmacie și oameni curioși cu orice intrus.

Am luat masa în Simeria la un restaurant unde am mâncat al naibii de bine dar care mă făcea să mă plimb ca un bezmetic după semnalul wi-fi. Important este că primarul Simeriei a venit să ia masa cu noi. Era interesat de punctul de vedere al bloggerilor. A stat la fiecare masă în parte, a vorbit cu toți și și-a dat interesul. Nu pot decât sa apreciez asta. Dar merită schimbat numele parcului, grădinii, ce-o fi. Merită! Iar voi dacă treceți vreodată prin Simeria amintiți-vă că e ceva de văzut aici. Fă o pauză de o oră și ia o gură de aer proaspăt și de poveste. Apoi continuă-ți drumul. Dar nu trece prin Simeria fără să te oprești aici. N-am pus poze concrete cu ce-am văzut în parc deoarece e ceva ce trebuie să simțiți voi. Sunt momente în care chiar tre să lași jos aparatul și să te bucuri tu de ceea ce vezi.

Noi bloggeri ne-am simțit bine aici. Indiferent din ce domeniu veneam fiecare sau din ce zonă a țării ne trăgeam rădăcinile. Aici toți ne-am înțeles pe același limbaj. Al pozelor, liniștii și acceptului că parcul ăsta merită promovat un pic. Eu unul chiar o să mai trec pe-aici dacă o să am drum.