În Adâncuri

 Ei ziceau că e o a doua Ibiza, mult mai aproape de casă. Eu eram un pic dezinteresat la momentul ăla, mi-era un pic fomică. Și ca orice balenuță care se respectă, când am auzit că se mănâncă, m-am îndreptat de spate și am zâmbit cordial deși în mine urlam de fericire.
Abia ieșisem din avion direct pe plajă în Larnaca, parcursesem debriefingul cu o cola rece iar acum ne îndreptam spre (tot ce-am fost eu în stare să rețin) barca cu fundul de sticlă. De ajuns însă am ajuns într-un port transformat în atracție turistică. Bărcile pescarilor stau acostate acolo mai mult ca să-i facă pe turiști să se minuneze de tradițiile locale. Eu mă uitam ușor nevrotic către restaurante și dădeam cu mâna la o parte căldura ușor insuportabilă. Apoi am început să văd lucruri…
 Am început să văd Ayia Napa. Am început să fiu atent la detalii și să-mi dau seama dacă per total e un feeling ok sau nu. Dar mă simțeam deja bine în pofida faptului că mi-era un pic foame. Ba chiar am uitat de foame că imediat am început să mă uit în stânga și în dreapta. AM scos Galaxy-ul S4 și am început să prind rost de Instagrame.
 Ayia Napa e un bastion de restaurante și ambarcațiuni. Atât comerciale cât și personale. E o zonă activă, plină de viață, chiar dacă bărcuțele pescarilor se leagănă tăcute între ele ca niște doamne grase. Iar ambarcațiunile comerciale… well, e ceva ciudat cu ele. Au o formă dubioasă, unele chiar parcă tunate în spatele blocului. Au componente adăugate sau au fost proiectate pentru un anumit tip de călătorii pe apă. Cert era că din ele răsunau difuzoarele cu ofertele lor prin care îți explicau de ce arată așa. Mai mult de atât, dacă vă duceți vara asta e posibil să dați peste o unguroaică inalta, slabă, bronzată, tatuată și cu niște ochi nu albaștri ci turcoaz care îți va propune să faci o excursie cu Nemo, o ambarcațiune care-ți permite să cobori sub punte și să vezi adâncurile Mediteranei. Ea vrea să ajungă în insulele Canare așa că o puteți ajuta cumpărându-i un bilet, căci pentru asta strânge bani.
Dar mâncarea întotdeauna are câștig de cauză. Ospătarii încep să roiască în jurul mesei, vaca verde s-a postat zâmbitoare și nerăbdătoare. Cică e rost de meze de pește. Ci-ala? Păi meze e un declin uman, o depravare gastronomică apocatastazică, un măcel infiorător care-ți amețește simțurile și te lasă lat sub masă. E raiul gurmanzilor.
Povestea e în felul următor: totul a pornit atunci când te trezești cu o vizită neașteptată și nu ai pregătit nimic pentru vizitatorii tăi. Așa că n-ai decât o singură opțiune, să scoți tot ce ai în frigider și să pui pe masă. Ciprioții au transformat asta într-un stil de servire. Îți aduc zeci de feluri de mâncare, farfuriile se fac turn unele peste altele iar tu trebuie să faci față avalanșei de arome și gusturi. Meze-le poate să fie de pește, de carne, de orice aș zice eu. Important e că în Cipru n-o să mori niciodată de foame. Dar de mâncare o să vorbim altădată.
Dupa mucilagiu ne-am târșâit existențele către adevărata aventură a acelei zile. Și anume sa vedem barca aia cu podea de sticlă. Pe barcă o chema Yellow Submarine iar căpitanul e de acolo. Un om al mării, pielea bătută de vânt, nepotrivit oarecum cu culoarea galbenă a ambarcațiunii, solitar de felul lui dar prietenos și mândru de ce face.
E pentru prima oară când fac chestia asta. Să fiu sincer nu am mai văzut până acum iar dacă aveți ocazia, trebuie să faceți asta neapărat. E mult prea tare. Adică ok, ai tobogane cu apă pe ambarcațiune, te plimbi până mai în larg, te aproprii de coastă și niște peșteri, primești kituri de snorkeling fără să te gândești după cine lingi tubul ăla, te arunci în apa turcoaz, te aventurezi până în peșteri, dar tot șpilul stă sub punte. Acolo unde totul e transformat într-un Nautilus. Ai hublouri prin care poți vedea fundul mării. Pentru prima oară poți fi Jacque Cousteau. Sau Jules Verne.O să vă las să vă uitați mai jos la câteva imagini din această călătorie. Vaca Verde iar a făcut furori, evident 🙂

Merită Cipru! Ai ce să faci. Ai cum să încerci lucruri noi. E și feelingul ăsta de Ibiza, sunt mulți britanici, iahturi care fac croaziere, e o atmosferă plăcută. Eu întotdeauna am zis că eu un fel de Seaside London.

Leave A Comment

Your email address will not be published. Required fields are marked *

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.