George Enescu Festival 01.09

Știi scenele alea din desene animate când te scurgi și te faci baltă? Asta mi s-a întâmplat când Radu Lupu a atins clapele pianului cu primul acord din Concertul nr. 4 pentru pian și orchestră de Beethoven. Am închis ochii și am trecut peste agitația începutului unui nou Festival Enescu. Notele se desfășoară aidoma pensulei unui pictor care se întinde pe toată suprafața pânzei, cu mișcări line. Nu o să scriu și nu vreau să scriu în stilul plin de metafore al maeștrilor critici care se pricep al naibii de bine să te adoarmă fix ca bătrânelul care stă cu două rânduri în fața mea și care deja a ațipit deși e abia primul concert de pian din festival.
Am ales să scriu despre Festivalul Enescu deoarece este singurul lucru care mă face să fiu cu adevărat mândru că sunt român. Chiar nu știu să existe un festival de o asemenea amploare, în Europa cel puțin. O lună întreagă de concerte zilnice? De trei sau mai multe ori pe zi? Cele mai cunoscute formații și orchestre din lume vin la acest festival în mod special? La Sala Palatului, la Ateneu, la Radio, Operă și lista continuă? Și nu se oprește totul aici? Pe bune?
Singurul lucru care s-a oprit e prima parte de concert iar lumea tușește teatral. Unii parcă se abțin în mod voit și vin să tușească odată la doi ani, atunci când se ține festivalul. Dar Staatskapelle Berlin îi întrerupe brusc cu primul acord în forte din a doua parte de concert. Apoi Radu Lupu învelește totul în piano. Mă face să-mi iau ochii de la telefon. De unde stau eu în ultima lojă nu văd nimic, sunt liliac. Dar îl simt. Lupu e bun. Face dintr-un concert banal de Beethoven o magie. Dovadă că Magia Există.
Ce? Da, scriu în timpul concertului. Nu deranjez pe nimeni, de-aia stau în lojă fără nimeni lângă mine. E o sarcină foarte grea să faci recenzii la concertele de muzică clasică. Nu e deloc ușor. Muzica ar trebui ascultată și nu povestită. Nu pot să-ți spun ce ar trebui să simți în momentul ăla. Nu pot să-ți spun să ți se pună un nod în gât și să-ți lăcrimeze ochii ori de câte ori auzi un pian acompaniat de o orchestră. Asta tre să simți tu! Dacă nu simți asta înseamnă că nu e pentru tine. Uite, fix ca ăla care vrea să fie primul care aplaudă și urlă “Bravooo!” și a distrus tot finalul concertului de Beethoven. Ce rahat simți dacă spargi toată atmosfera aia cu niște palme? Asta doar ca să-l faci pe solist să-ți mai dea un bis? Ceea ce și face Radu Lupu acum. Habar n-am ce e. E liniștit, calm, pentru o seară de vară. Mă face să-mi doresc să beau un vin cu omu ăsta, să vorbim diverse, să mai cânte un pasaj, să discutăm pe seama lui, genul ăla de bis a dat. Stă rezemat pe spătarul scaunului, ca noi, doar că el cântă, iar mie mi s-a pus acel nod în gât…
P.S. A doua de Elgar m-a plictisit grav.

Leave A Comment

Your email address will not be published. Required fields are marked *

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.