George Enescu Festival 06.09

 Pe 6 Septembrie a fost Otello la Opera Națională din București. Ceea ce înseamna că la Sala Palatului ar trebui să fie mai puțină lume. Orchestre de Paris a venit să ne prezinte Enescu în interpretarea lor sub conducerea lui Paavo Jarvi. Mai ales că Enescu și-a petrecut ultima parte din viață în Paris.

 Sala e într-adevăr mai liberă. N-aș renunța la Enescu pentru nici o operă din lume. Poate doar pentru Gershwin. Fiind liber m-am așezat cu oamenii de bine, în primele rânduri. Evident că lângă mine era o doamnă mai în vârstă care își trăgea nasul odată la 2 secunde (după ceas) iar odată pe minut trăgea o dușcă naturală și sănătoasă pe gât în jos. De-a dreptul memorabil.

Îmi pierd concentrarea. Dar tuba și contrabașii încheie un pasaj dramatic și apoi începe acel vals al viorilor. Doamne, cât de bun e Enescu odată ce începi să-l înțelegi. Asta dacă înțelegi de ce prima parte se termină ca și cum ar fi finalul simfoniei.
Hopaaa, stai că ”doamna” tocmai a guițat! O încercare nefericită de a masca un strănut zgomotos. Ne-am speriat toți exact când începusem să ne obișnuim cu trasul pe nas. Doamnele din față au ”țâțâit” cum se cere în astfel de situații și s-au întors înapoi la audiție, tocmai când partea a treia se derulează în forță și acoperă ca un șervețel umed zgomotul deranjant. Viorile se zbat în ostinato iar suflătorii conduc spre un final demn de toată lauda. Ah, da. Prima simfonie a lui Enescu are 3 părți. De data asta chiar puteți să aplaudați cu încredere.

 După pauză mă întorc ca un masochist în același loc. A început a cincea de Prokofiev. Dar eu mă simt ca în avion. Nu doar că duduia din dreapta tot trage pe nas dar mai și horcăie iar în spatele meu s-a așezat și o mămică cu 2 copii care se miră de orice, de absolut orice, foarte zgomotos. La fel ca furtuna de la finalul primei părți când timpanele acoperă totul mai puțin tuba. You can’t beat tuba. Uuuu, there’s a beautiful asian girl at the gong. And Bang! Îmi oprește inima și finalul primei părți. A cincea de Prokofiev se duce again în playlistul meu de Festival.

N-aș putea spune că Orchestre de Paris a avut o prestație nemaipomenită. M-așteptam la mai mult, în special la Enescu. Asta poate și pentru că ambianța a fost deranjantă. Eticheta care se impune la concerte e doar o vorbă aruncată în vânt. Oamenii își vor trage tot timpul nasul, telefoanele vor suna iar TBC-iștii vor tuși întotdeauna în momentele de piano. Dar orchestra m-a încântat cu bis-ul. De mult voiam să știu cine a compus primul bis. Am ascultat piesa asta prima oară într-un aranjament al celor de la King’s Singers pentru un colind numit Patapan and Farandole. E Crăciun pur!  Ascultați-l aici. Iar piesa originala e de fapt L’Arlesienne de Bizet. Are cel mai practic final dintre toate lucrările clasice. Scurt și la obiect. Impactul este întotdeauna același. O explozie de aplauze și publicul care se ridică în picioare imediat. Din cauza asta a mai urmat un al doilea bis, tot de Bizet, Jeux D’Enfants (Petit Suite).

Credit Foto: Agerpres și Andrei Gîndac

Leave A Comment

Your email address will not be published. Required fields are marked *

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.