George Enescu Festival 28.09

 Pe la ora asta trebuia să mă întorc acasă de la concertele Festivalului Enescu. Din păcate ieri a fost ultima zi de Festival și va trebui să aștept până în 2015. Mai exact, până pe 1 Septembrie 2015 când Sir Simon Rattle va concerta la București cu Orchestra Simfonică din Berlin. Așa spune Ministrul Culturii cel puțin, deși zvonurile au apărut încă de pe-acum că Festivalul George Enescu e pe cale de dispariție. Șper din tot sufletul să nu fie cazul, chiar dacă durata Festivalului va fi mai scurtă.
Ultimul concert de la Ateneu a fost susținut de către Murray Perahia printr-un recital de pian. Am zis că o să mă plictisesc de moarte dar Murray e genial. Începi prin a te uimi de viteza și naturalețea de a cânta o lucrare de Bach ca apoi să începi să visezi la lucruri frumoase. Bach nu a compus muzică pentru pian, ci pentru clavecin (diferența dintre clavecin și pian este că la clavecin corzile sunt ciupite iar la pian corzile sunt lovite de ciocănele) dar Murray s-a ocupat foarte bine să redea muzica lui Bach la fel de naturală și pe acest instrument. A continuat în ordine cronologică cu Beethoven, Schumann (mulțumesc ”doamnei” din spate care a citit jurnalul de festival în timp ce se cânta, foșgăind hârtia aia non-stop) și a culminat cu cine altul decât Chopin. Jur că pianul a fost inventat pentru Chopin chiar dacă a apărut cu aproape 100 de ani înainte de nașterea compozitorului. La fel cum și Bach a compus muzică de Jazz înainte de a se inventa stilul.
Perahia e un pianist extraordinar. Și asta pentru că trăiește muzica și vorbește cu Bach sau Beethoven în timp ce cânta la pian. E acolo cu ei, ține pasul cu mințiile lor nebune și compozițiile lor pline de pasiune. E momentul să închizi ochii și să-l lași să te poarte unde vrei tu. Atât de mult încât mi-a revenit cheful de a mă reapuca de pian. Și o să fac asta.
Dar până atunci m-am îndreptat liniștit către Sala Palatului unde urma chiar ultimul concert din cadrul Festivalului. Pentru ultima oară vedeam lumea îmbrăcată elegant îndreptându-se către sălile de concert. Bucureștiul chiar a fost mai frumos luna asta.
Royal Philarmonic Orchestra a avut o seară grea în ultima zi de Festival. A început cu un capriciu pentru vioară și orchestră de Enescu ca apoi să continue cu a treia de Mahler. Capriciul a fost foarte mișto. E prima oară când îl ascult iar Dimtri Sitkovetsky a făcut o treabă nemaipomenită ca solist. S-au folosit niște tehnici de cânt destul de rar întâlnite pentru a da o notă cât mai originală lucrării (arcușul folosit cu partea de lemn sau acordajul diferit al viorii) dat fiind faptul că lucrarea e inspirată din folclorul românesc. Orchestrația a fost făcută de Cornel Țăranu după notițele compozitorului și feelingul a fost de muzică lăutărească pe alocuri. Credeai că sună prost sau amatoresc, dar de fapt chiar așa trebuia să sune.
După o pauză foarte scurtă a urmat coșmarul celei mai lungi simfonii care nu putea fi compusă de nimeni altul decât de Mahler. Approximativ o oră și 40 de minute, Simfonia a 3-a a lui Mahler e cea mai lungă din creația compozitorului. Nu știu, Mahler a fost foarte indecis, nu cred că a știut nici el exact ce a vrut să compună vreodată. Ba era trist, ba nervos, ba îndrăgostit… Simfonia are 6 părți, e structurată destul de bine dar e prea plină și lungă. Care-i rostul? E adevărat, are momente extrem de bune, dar sunt prea multe lucrări într-una singură. Iar după 100 de minute te întrebi, oare de ce s-a oprit Mahler și nu a continuat la 2 sau chiar 3 ore de simfonie? La tot acest efort inimaginabil, pe lângă orchestră a mai participat și Corul Radio, Corul de Copii Radio și solista Jennifer Johnston (o voce care s-a potrivit mai mult decât bine cu Simfonia lui Mahler).
Este pentru prima oară când observ că o orchestră refuză indicațiile dirijorului, care se simte nevoit să se conformeze pentru a nu crea un moment penibil. E vorba de Mandeal, dirijor pe care eu nu-l suport. Mai ales de când spunea într-o ediție anterioară că el nu simte stări, el creează stări! Prietene, te mai suporți? Mandeal e plin de teatru și un cerșetor sentimental. Cerșește aplauze neîncetat și afișează întotdeauna acea mimică uimită și umilă în fața unui public dornic de aplauze. Motiv pentru care orchestra regală a refuzat la un moment dat să se mai ridice la aplauze, la semnalul lui Mandeal, doar pentru a continua cu bis-ul și a pleca acasă. În puii mei, înțeleg și eu asta după 100 de minute de cântat în continuu. Doar că Mandeal suferă de atenție și afecțiune. Asta e, și-a luat-o omul, deși nu cred că a observat multă lume.

Mă rog, Festivalul s-a încheiat, om vedea ce se va întâmpla peste doi ani. Eu n-am terminat cu review-urile și o să mai scriu despre Festival, asta pentru că îmi doresc ca oamenii să intre cât mai mult în contact cu muzica clasică. Niciodată nu vei putea înțelege efectul pe care îl are muzica clasică decât dacă te vei duce într-o sală de concerte și o vei asculta live. E singurul mod în care poți înțelege această muzică.

Credit foto: Agerpres

Leave A Comment

Your email address will not be published. Required fields are marked *

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.