Tu știi cine sunt buskers?

Am avut ocazia, norocul, oportunitatea, cum vreți voi, să călătoresc destul de mult în lume (sau mai degrabă în Europa) și să observ multe lucruri interesante. Doooh, ce mai boring frază pe care am scris-o până acum. Ideea e că de câte ori vizităm o țară străină, de cele mai multe ori avem aceeași replică: ”Wow, ăștia au chestia asta, noi de ce nu avem?”
Acum depinde pe ce te axezi să descoperi sau ce te interesează cu adevărat. Dacă ești axat pe shopping atunci întotdeauna vei fi rupt în gură și în portofel, dacă îți place să vizitezi toate muzeele dintr-o țară atunci clar vei fi uimit de ciordeala făcută de marile popoare cuceritoare, dacă îți place să mănânci (fără dacă, ăsta e oricum sport național) poți să alegi din diversele bucătării la dispoziție.
Eu unul prefer să bag rapid un McDonalds (doar ca să văd ce alți burgeri au ei) și apoi să mă plimb prin orașe. Și un aspect al vieții de oraș european (și nu numai) este cel al muzicii stradale. Peste tot pe unde am fost i-am văzut pe acești street performers, fiecare încercând să vină cu ceva unic, să-și atragă publicul și să se afirme. Termenul care îi definește este exact acest busker, care vine din spaniolul buscar, a căuta. Practic, se referă la persoanele care caută faima deși nu au toate mijloacele la dispoziție încât să se afirme din prima. 
La noi acest fenomen nu este foarte cunoscut, asta și pentru că se întâmplă foarte rar. În afară de ”amerindienii” ăia din America Latină de se-adună pe la gurile de metrou și vreun amețit care cânta la vioară sau chitară în centru vechi, nu prea avem parte de street performance în București. E adevărat, ai nevoie de autorizație de la primărie pentru orice act artistic ai vrea să-l desfășori în spațiul public. E o tâmpenie, știu, dar dacă nu s-ar întâmpla lucrul ăsta probabil că toți țiganii și-ar face nunțile în plină stradă și nu prea vrem asta.
Dar acești street performance schimbă foarte mult atmosfera dintr-un oraș, în special în zonele pietonale. Am văzut foarte mulți muzicieni care fac asta cu un maxim de profesionalism deși ai spune că sunt niște săraci care doar cerșesc. Nu e chiar așa, ba dimpotrivă, o chestie de genul ăsta e foarte antrenantă pentru că de la bun început ai publicul în față și foarte aproape de tine. Nu sunt fanii tăi, sunt doar trecători și ține doar de tine dacă îi faci să se oprească, să te asculte, să-ți ofere bani și poate chiar să-ți cumpere cd-ul.
În Spania i-am văzut pe cei mai mulți. În Barcelona, am văzut pentru prima oară un didgeridoo sau multe intrumente tibetane. În Madrid l-am întâlnit pe Doctor Bucketman la metrou (aveam același traseu zilnic și de fiecare dată mă opream să-l ascult). Tipul ăsta și-a luat la subraț toate cratițele și gălețile cu var și s-a apucat de percuție stradală. Trebuie să-l ascultați un pic ca să înțelegeți despre ce este vorba.

Asta nu înseamnă că acești artiști rămân doar la nivelul străzii, pentru mulți e doar o rampă de lansare. Sunt destui care au concerte în adevăratul sens al cuvântului deși vor cânta în continuare pe stradă. Asta e ceea ce îi aproprie pe ei cel mai mult de public și de fani. Cel mai bun exemplu este DubFX care a pornit la fel, din stradă, dar care a ajuns să fie unul din cei mai buni street performeri. A mers pe o direcție (adoptată și de alții, e adevărat) și a reușit.

Acum are concerte peste tot în lume. Nu prea mai poate să cânte pe stradă deoarece se adună un număr mult prea mare de oameni și deja autoritățile se sesizează în cazul unor demonstrații muzicale stradale. Dar e un tip care a reușit iar muzica lui e demențială. A fost și în România de câteva ori și atmosfera pe care o creează e bestială. Mai jos îl puteți asculta dând câteva sfaturi despre cum să-ți promovezi muzica în lume chiar dacă începutul tău a fost în stradă.

Probabil mai durează până când numărul artiștilor stradali să crească și la noi. Nevoia de muzică încă nu o resimțim atât de mult. Ne mulțumim doar să ne băgăm căștile în urechi și gata. Probabil de aceea sunt mulți muzicieni care pleacă din țară încât să cânte pe stradă în alte capitale europene. În Madrid am văzut chiar un taraf de țigani care cântau bestial. În nici un caz nu cântau manele sau muzică țigănească ci canțonete sau jazz. Aveau foarte mult bun simț și erau fericiți că oamenii îi ascultau și îi aplaudau. Nu-i priveau ca pe niște țigani și nici eu nu făceam asta.
Cunosc și eu un tip foarte mișto și curajos care și-a ”băgat” picioarele și a plecat din țară. L-am cunoscut într-o tabără foto pentru bloggeri, fiind și el blogger. S-a dus în Amsterdam, apoi în Dublin. De curând am citit o poveste foarte frumoasă pe blogul lui și apropo de oportunitățile pe care le ai atunci când cânți pe stradă. Numele lui este Ionuț Tecuceanu și vă invit să-i citiți povestea aici.

Leave A Comment

Your email address will not be published. Required fields are marked *

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.