Nu știu alții cum sunt dar eu de multe ori merg în voia sorții. Mă țin după grup. Când ajung la destinație mă retrag un pic. Asta pentru că nu am timp și vreau să descopăr locurile singur, nu la grămadă cu ceilalți. Iar acum sunt în Humulești și brusc îmi aduc aminte de copilărie. Nu neapărat de a mea, ci de a lui și momentul în care eram obligat să fac o analiză pe text atât de complicată încât ucidea tot ce era mai frumos din toată povestea asta. ”Peisajul social și universul copilăriei lui Ion Creangă”… Bleah, mi se face rău.

 Am blestemat toată literatura română doar din cauza analizei pe text. Apoi muzica clasică din cauza Formelor muzicale (același lucru cu analiza pe text). Mă ungea până la lacrimi de fiecare dată când făceam compuneri pe stilul ”aprioricul transhumanței” și încercam să le memorez că nici până în ziua de azi n-am reușit să le înțeleg.

 Dar mi-am amintit frumos de Creangă și curiozitatea mea creștea la fiecare pas. Și adevărul e că-ți amintești atunci când intri în zona muzeală, ca să-i zic așa. ”Nu e aici casa lui, e dincolo, hai dincolo!” Nu mersi, mergi tu ca să rămân eu singur aici. Ca să-mi aduc aminte de Capra cu Trei Iezi, de Pupăza din Tei, de… nu mai știu. Dar recunosc personajele și apreciez efortul depus aici pentru a recrea momentele cheie din operele lui Creangă.

 Nu e ”chicios”, dacă vrei e ca un mic muzeu al satului românesc. Chiar dacă te întrebi ce dracu caută un manechin fardat pe prispa casei. Daaaar, e ok. Cârcotaș cum sunt din fire, mi-a plăcut. Am stat cu aparatul la ochi non-stop. Deja îmi imaginam că plecarea se va face în scurt timp iar eu încă nu mă bucuram îndeajuns de mult de locul ăsta. 

 Îi văd pe ceilalți că se pregătesc de plecare. Motiv pentru care mă îndrept și eu spre ”adevărata casă memorială a lui Creangă”. Mă rog, e lângă iar la vârsta asta e ca și cum te-ai uita la Star Wars (ăla din 70) și te întrebi cum dracu de ți-a plăcut. E lipsit de orice feeling, e prea muzeal totul, unde naiba e livada aia din spate? De multe ori refuz să văd un film după ce-am citit cartea, asta pentru că de fiecare dată îmi fac eu filmul meu în minte. Când văd realitatea, hmmm, well…

 Am intrat rapid în interior și m-am liniștit. Mi s-a făcut dor de țară un pic, de viața simplă și de liniștea unei case țărănești. Să aud găinile prin curte, căruțele pe uliță și căte-un lighean cu apă aruncat în curte. Acum aici e totul rece. E doar un muzeu. Humuleștiul e doar un sat, trist chiar, n-are nimic interesant. Iar asta nu-mi demonstrează decât că până la urmă Creangă chiar a avut un talent incredibil de mare. Și de-asta și merită să vii să-i vizitezi locul natal. Nu te plimba doar pe la muzeu, ci și prin sat. Încearcă să-ți dai seama de unde i-au venit toate poveștile astea.