Nu exista sâmbătă sau duminică, exista doar studiu în fiecare zi. Mă trezeam de dimineață, îmi puneam vioara în spate și mă îndreptam spre Lucaci, numărul 5. Acest Infern al lui Dante ascuns sub cortina unei școli de muzică mă epuiza total. Seara, pe când mă întorceam acasă și mă uitam la copiii care se jucau prin parcuri, mă întrebam de fiecare dată ce ușor m-a convins maică-mea să mă apuc de vioară. Am urât instrumentul ăsta, dar ador să îl ascult!
Nu vă imaginați că a învăța să cânți la un instrument muzical este ceva nemaipomenit. În spate stau ore și ore de studiu, iar prin studiu mă refer la exerciții de degetație, game, schimburi, coloane și alți termeni de neînțeles. Nu e ca și cum te-apuci să cânți lucrări celebre și le studiezi pe alea. Partea asta vine mult mai târziu. La început trebuie să te asiguri că degetele tale chiar știu ce-au de făcut. Iar pentru asta trebuie să faci sacrificiul suprem, iar acela este să renunți la o mare parte din copilăria ta.
Eu am pierdut și copilăria și studiul. Am ajuns să detest vioara. Poate și din cauza profesorului care mă teroriza zilnic și mă amenința în diverse moduri dacă nu studiam, ba chiar deseori își folosea forța fizică pentru a accentua cele spuse. Dar nu regret. Asta pentru că am luat contact cu o lume extrem de frumoasă pe care doar puțini o înțeleg. Am preferat să fiu bătaia de joc a celor din jur ”Ha, ha, vioară! Cântă-ne ceva!” și să zâmbesc amar atunci când oamenii schimbă imediat canalul când dau peste muzică clasică, dar din multe puncte de vedere sunt mult mai câștigat. Asta pentru că m-a ajutat să văd mai bine și să simt mai bine. Nu mai zic de oamenii incredibili (prieteni, muzicieni, compozitori, etc) pe care i-am întâlnit de-a lungul timpului.
Dar sunt unii mult mai perseverenți ca mine. Pe 6 Septembrie începe Concursul ”George Enescu”, unul dintre concursurile de top din Europa și nu numai. Partea faină e că organizatorii s-au decis ca acest concurs să aibă desfășurarea lui de sine stătătoare și independentă față de Festivalul ”George Enescu”. Numai cuvinte de laudă față de acest lucru, mai ales că festivalul se ține din doi în doi ani, iar pauza dintre ani era destul de greu de suportat 🙂
Până pe 27 Septembrie, 240 de tineri artiști din 36 de țări vor susține 40 de recitaluri și concerte la Ateneul Român și Universitatea de Muzică București. România ajunge iar motiv de mândrie și probabil că acestea sunt lucrurile pe care ar trebui să le discutăm mai des între noi, că de rele suntem sătui. Mai ales că îmi amintesc ce frumos arată Bucureștiul în perioada Festivalului. E acea atmosferă plăcută de toamnă când oamenii își pun cele mai elegante haine și se îndreaptă către sălile de concert. Asta pentru că cele mai bune orchestre și cei mai buni interpreți ai lumii ne vizitează în cadrul unui Festival și Concurs care poartă numele unui compozitor român ce a intrat în patrimoniul cultural mondial. Cunoscut mai mult în afară decât în țară, George Enescu ne oferă și acum posibilitatea de a lua contact cu o muzică fascinantă. Asta pentru că #RomaniaConteaza cel mai mult atunci când avem cu ce ne mândri.