Știu că majoritatea preferă apa plată și la orice eveniment întotdeauna rămân pe masă sticlele cu apă minerală. Dar nu cred că majoritatea nu bea apă minerală din același motiv pentru care n-o fac eu.

Aveam aproape 5 ani și încă mai am o memorie legată de acea perioadă. De fapt, am citit undeva că cică noi nu ne mai amintim de momentele trăite acum mulți ani, ci ne amintim de ultima oară când ne-am amintit de acel moment din viața noastră, motiv pentru care amintirile sunt destul de distorsionate și de multe ori chiar nu mai reprezintă întru totul realitatea.

Dar știu că am plâns mult atunci. Am urlat, chiar. Am chinuit pe toată lumea în jurul meu. Probabil penele de curent nu aveau legătură cu asta, pentru că făceau parte din viața noastră de zi cu zi, dar faptul că nu mai aveam voie să beau apă de la robinet era deja prea mult pentru copilul din mine.

Nu înțelegeam și nici nu avea rost să mi se explice foarte bine, dar nu aveam voie să beau apă de la robinet. La început maică-mea fierbea apa și apoi o lăsa să se răcească. Avea un gust ORIBIL, metalic, mi se strepezeau dinții și începeam să urlu. Apoi, toată lumea a început să cumpere apă minerală.

În 1986 singura apă pe care o puteai cumpăra la sticlă, era apa minerală. Nu exista apă plată de vânzare. Era un non-sens, un moft capitalist. De ce ai da bani pe apă când ea curge la robinet? Dar iată că venise momentul când nu mai aveai voie să bei apă de la robinet.

Maică-mea încerca din răsputeri să mă facă să beau apă minerală, dar refuzam cu urlete disperate și interminabile. Doamne, cât am chinuit-o. Și pe ea și pe sor-mea. Nu suportam gazul, nu suportam gustul, voiam apă de la robinet. Câteodată ceda, săraca, și fierbea iar apă de la robinet și-mi dădea foarte puțină. Luam o gură inecată în lacrimi și mă mai linișteam puțin, după care reluam circul.

Eram prea important pentru mine la vârsta aia încât să conștientizez că la 1000 de km distanță cel mai mare dezastru nuclear tocmai avusese loc. Cifrele oficiale vorbesc de vreo 56 de morți la momentul exploziei și 4000 de victime ulterioare, dar se pare că numărul se întinde la peste un milion de oameni (cifre neoficiale).

Dap, din cauza dezastrului de la Cernobîl nu pot să beau apă minerală. A rămas o sechelă și un refuz categoric de a bea apă minerală. În ultimii ani o fac doar în cazul în care mor de sete și nu am altă soluție. Dar dacă stai să te gândești, pentru mine a fost doar un moft. Dezastrul a lăsat urme mult mai nasoale asupra oamenilor. Și atunci chiar n-aveam habar ce se întâmplase. Acum, informațiile sunt la îndemâna oricui.

Am vrut anul trecut să merg la Pripiat, orașul construit special pentru cei care lucrau la centrala nucleară de la Cernobîl. Dar au început conflictele în Ucraina și am zis că mai aștept câtva timp. Încă mai vreau să merg. Mă atrag vizual orașele fantomă. Sunt fascinat de locuri părăsite. Dar și pentru a realiza mai bine ce s-a întâmplat acolo. Știu că se organizează tururi pentru nebuni ca mine, pentru că de unul singur nu ai cum să te aventurezi. Locul este păzit de armată. Asta pentru că nivelul de radiații se ridică și la peste cinci ori nivelul normal admis, iar zona probabil va putea fi din nou locuită undeva prin anul 2500. Yeap, 2500!

Imediat după dezastru, centrala a fost acoperită cu un strat gros de beton, dar care s-a deteriorat în ultimii 30 de ani. Acum, un nou proiect în construcție, va acoperi centrala pentru a elimina alte posibile eliminări de radiații. Tre să vă uitați la clipul de mai jos. E chiar interesant ce fac acolo și cum pot oamenii să stea fix lângă centrala de la Cernobîl. Restul informațiilor le-am luat din materialul realizat de Digi24, pe care de altfel ar trebui să-l vedeți.

Poza articolului e făcută la CET Sud, n-are nici o legătură cu vreo centrală nucleară. 🙂