Am avut ”norocul” să stau în Berceni mai aproape de capăt, ceea ce însemna că aveam loc să mă urc în 313 fără să stau pe scară și oricum coboram la capăt la Unirii. Poza asta descrie foarte bine transportul în comun din anii 90 și face parte din albumul lui Norihiro Haruta cu peste 500 de fotografii făcute în București în 1990. Neapărat să-l vedeți și să-l distribuiți mai departe! Că se pare că am uitat cum arăta idealul către care ne îndreptăm acum.
Albumul l-am descoperit într-o postare de-a lui Radu Oltean și m-au năpădit brusc amintirile.
Da, era jale în 90, încă se stătea la cozi, încă mergeam la un unchi ca să mă uit la video, iar transportul în comun mi-a lăsat sechele. Mă duceam cu autobuzul la liceu și de fiecare dată era măcel. Eram urcat/luat pe sus pe la mijloc, abia aveam loc să respir de ceilalți oameni, nu puteam să mă mișc, cei de pe scară împingeau și mai mult și nu se lăsau, iar cei care aveau norocul să stea pe scaune se uitau șters pe geamurile care clănțăneau din toate încheieturile în timp ce coaja aia de autobuz dădea să se miște din stație. Și pe lângă toate astea, trebuia să mă asigur că n-am nimic în buzunare ca să nu mă ciordească țiganii care profitau la maxim de aglomerație. În rest, nu mai am nici eu foarte multe amintiri că eram încă un puști.
Dar albumul lui Norihiro Haruta, venit în București în 90 să documenteze revoluția din Europa de Est, mi-a adus aminte de foarte multe lucruri. Fotografiile sunt excelente, e fotografie pură de stradă, iar tipul e foarte talentat. Sincer, cred că a avut foarte mult curaj să facă pozele astea în condițiile în care nu era deloc obișnuit să vezi fotografi pe stradă în perioada aia și în special făcute de un asiatic! Aș putea spune că e cel mai bun album foto documentar despre Bucureștiul din 90.
Vă sugerez să vă uitați peste tot albumul și să vă minunați un pic. Ăia eram noi și sincer, nu i-aș dori nimănui să trăiască în perioada aia!
Toate pozele sunt aici.
Vă doresc o seară bună!