Festivalul International George Enescu 2009

La zece ani după ce ai terminat liceul sau facultatea ar trebui să participi la reuniunea de clasă ca să-ţi revezi foştii colegi şi să-ţi reaminteşti de momentele în care chiuleai de la ore şi fumai pe ascuns. Dar eu fac chestia asta o data la doi ani, când mă întâlnesc cu mulţi din foştii colegi şi amici de şcoală cu care acum nu mai ţin legătura. Nu e o chestie pe care ne-am propus-o dar odată la doi ani se întâmplă festivalul “George Enescu”. Şi mai toţi muzicienii şi absolvenţii Conservatorului dar nu numai, ne întâlnim fugar pe culoarele Sălii Palatului sau ale Ateneului în pauzele concertelor din cadrul festivalului. Căci, normal, acum fiecare a luat-o pe cele şapte cărări ale sale şi singura metodă de a mai bea o ciorbă cu foştii prieteni este printr-un invite penibil pe messenger sau facebook.
Dar ceea ce vreau eu să spun este că de fapt festivalul ăsta nu e doar pentru muzicieni. Nicidecum. E pentru toată lumea. Bine, poate nu pentru toata lumea dar este pentru toţi cei care se consideră oameni. Iar cei care nu au venit niciodată la acest festival din teama că tot ce se întâmplă acolo este mult peste nivelul lor sau că ar fi o pierdere de timp (doar pentru simplul fapt că nu sunt obişnuiţi să asculte o astfel de muzică) ţin să-i anunţ că greşesc enorm.
Muzica clasică nu este atât de sofisticată precum crede majoritatea ce nu frecventează o sală de concerte. Muzica clasică nu ţine doar de o grămadă de instrumentişti care cântă după partitură, întrebându-te firesc ce rol mai are şi ăla de dă din mâini în faţa lor, sau de prezenţa majoritară a persoanelor în vârstă cu o mimă impecabilă şi care sunt pregătiţi să te şuşotească la primul ghiorţăit de maţ. Dacă vei avea răbdare şi vei începe să asculţi ceva de genul ăsta ai să-ţi dai seama singur la final că te-ai înşelat şi că ducându-te la un concert de muzică clasică poate fi ceva la fel de tare sau poate chiar mai tare decât un film la cinema (poate nu v-aţi dat seama dar de cele mai multe ori coloana sonoră a unui film este compusă pentru şi cântată de o orchestră).
La Conservator am făcut (vorba vine am făcut, căci am chiulit la toate cursurile) o materie care se chema “Forme”. Pe scurt, gândiţi-vă la materia anatomie şi închipuiţi-vă că trebuie să faceţi o disecţie a unui fetus de porcuşor, asta doar ca să învăţaţi mai multe despre cum poate o fiinţă să trăiască şi ce anume o face să trăiască şi să ia forma respectivă. Dar nu-i aşa că un porcuşor este al naibii de drăguţ? Parcă nu-ţi vine de nici o culoare să tranşezi biata fiinţă, chiar dacă acum nu mai trăieşte. Parcă nu te mai interesează cum de a apărut el pe lumea asta atâta timp cât te distrează când îi scarpini spinarea şi el cade lat de plăcere.
Cam asta am văzut eu în acea materie şi mi-am dat seama că de cele mai multe ori am uitat esenţialul. Şi anume, doar să ascultăm. E adevărat că dacă vrei să compui muzică, nu poţi pur şi simplu să-ţi iei un caiet de muzică de la librărie şi să te apuci să umpli spaţiile cu biluţe negre. Dar de ce mi-aş dori să disec “Claire de Lune” al lui Debussy? Chiar nu am chef. Nu vreau decât să mă întind pe spate şi să ascult. N-ai idee cât de uşor îţi pot da lacrimile dacă asculţi chestia asta. E incredibilă! E o altă lume, sau e o lume pe care ţi-o poţi imagina chiar tu. E momentul în care realizezi că viaţa nu ţine doar de a trece prin ea cu scopul de a face o şcoală, de a-ţi găsi un job după asta, de a te căsători şi de a muri întrebându-te ce naiba ai realizat. Nu, piesa asta te lasă cu un zâmbet tâmp pe faţă şi cu multe întrebări. Îţi pune mintea în mişcare şi noi idei încep să apară. Şi te gândeşti, cum a putut nenea ăsta să compună aşa ceva? Ce anume l-a făcut să scrie chestia asta?
Iar luna ce tocmai a trecut, cu ocazia Festivalului George Enescu, fugeam după servici să prind concertele de la Sala Palatului. Treceam în fugă pe lângă oameni curaţi şi bine îmbrăcaţi pentru acest eveniment. Doar în perioada asta îi vezi şi oarecum nu mai simţi că trăieşti într-un oraş murdar plin de bădărani. Mă strecuram pe la case, intram studenţeşte, vedeam sala plină şi privirile răutăcioase ale deţinătorilor de bilete, m-aşezam pe scări, închideam ochii şi aşteptam să înceapă.
Şi a început şi a durat aproximativ toată luna septembrie. O lună în care au venit cele mai bune orchestre ale lumii, formaţii de mult aşteptate şi momente memorabile. Festivalul ăsta chiar a ajuns să fie cotat ca fiind unul dintre cele mai bune din Europa. Şi partea cea mai bună e că totul se întâmplă la noi, aici. Nu trebuie să-ţi iei concediu sau să-ţi cumperi bilete de avion. Vine el la tine. Şi toată nebunia asta a început încă din anul 1958, iar în prezent se ţine din doi în doi ani şi celebrează opera şi viaţa compozitorului George Enescu.
Şi chiar dacă acum festivalul s-a terminat şi trebuie să aşteptaţi încă doi ani pentru următoarea ediţie, vă propun o chestie. Duceţi-vă fraţilor în weekend la Diverta şi căutaţi la secţiunea muzică clasică un cd, ceva cu Debussy poate, sau un Chopin. Downloadaţi de pe net Carmina Burana de Carl Orff. Daţi drumul la boxe, sau băgaţi căştile, închideţi ochii şi start dreaming! Eu asta fac acum cu Preludiul la “Suite Bergamasque” de Debussy.

2 Comments Festivalul International George Enescu 2009

  1. Alexandru Damian 08/10/2009 at 8:14 pm

    Pai si mie imi era dor sa ma reintorc la blog si acum ma bucur si mai mult stiind totusi ca exista si vizitatori. Prefer ca de acum inainte sa merg pe aceasta nisa pentru sunt sigur ca oamenii inca nu stiu ce inseamna cu adevarat muzica. Nici eu nu stiu, dar invatam impreuna.

    Oh, si TED. Demult nu m-am mai uitat. Iar aceasta prezentare a lui Benjamin Zander este mai mult decat minunata. Multumesc mult pentru link, ba mai mult cred ca o sa-l si includ pe blog. Ma ajuta enorm.

    Reply

Leave A Comment

Your email address will not be published. Required fields are marked *

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.