Cum am scris şi într-un post anterior, de curând am fost la Dealu Frumos. Chiar dacă am participat la un eveniment, am avut posibilitatea să mă şi bucur de acest loc foarte frumos, care merită vizitat, chiar dacă nu sunt un mare fan al promovării turismului intern (asta pentru că nu meritam, orice loc îl vizitam îl şi umplem de mizerie la propriu şi la figurat). Demult nu m-a mai izbit liniştea nopţii atât de puternic. E incredibil ce linişte poate exista încă, pe lumea asta. Nu auzi decât ţiuitul propriilor urechi şi câţiva membri din corul Sound (printre care şi je) care au ucis într-una din seri această linişte.

Dar să revenim la prezentarea locului şi în special la biserica fortificată de la Dealu Frumos, prezentată de domnul Nemeti, care ne-a întâmpinat acolo şi care ne-a oferit un tur deosebit de interesant al cetăţii.

Din 2003 Universitatea de Arhitectură şi Urbanism “Ion Mincu” se ocupă de această locaţie, care a şi devenit obiect de studiu pentru studenţi. Faptul că cineva se ocupă de acest loc este clar vizibil, faţă de alte cetăţi de acest gen (aproximativ 250), lăsate în paragină. Doar vreo 20 sunt administrate într-un fel sau altul.

Dealu Frumos e în apropiere de Sibiu, după Agnita, între Olt şi Podişul Târnavelor. Este o aşezare preponderent săsească, saşii venid în zona asta după anul 1100 până pe la 1400 pentru a coloniza zona împotriva avansărilor teritoriale turco-arabe. Existau şi comunităţi româneşti la acea vreme dar neorganizate şi nepregătite în cazul unui atac turco-arab.

De cum se intră pe poarta cetăţii se simte faptul că acest loc este îngrijit şi spre deosebire de alte cetăţi care-ţi inspiră o poveste de mult apusă, aici chiar ai impresia că te-ai întors în timp şi că faci parte din istoria acestei cetăţi.

Biserica de la Dealu Frumos a fost construită pe la 1250, fiind la origine o bazilică de tip roman, ea fiind construită iniţial până la zidurile turnului cu ceas (aşa cum se vede şi în fotografia de mai sus). În dreptul turnului mai existau nişte anexe care se dărâmau pe timp de război, pentru că biserica era ultimul refugiu, facilitând astfel apărarea din turn cu apă fierbine sau diverse proiectile. După război ele erau reconstruite, de regulă. În interior, la mijlocul bisericii (jos) se afla o fântână, acoperită acum. Explicaţia este că în caz de asediu, fără mâncare poţi rezista zeci de zile bune, dar fără apă nu poţi rezista foarte mult timp.

Coloanele interioare făceau de fapt parte din fostul zid exterior, iar înălţimea lui era până la mijlocul coloanelor de acum (sus). Intrarea principală se afla în spatele cetăţii (se pot observa urmele), acum accesul în biserică fiind făcut printr-o intrare din dreapta altarului (jos).

Pe la 1500, după vreo aproximativ 300 de ani, din cauza creşterii comunităţii, s-a simţit nevoia lărgirii construcţiei (fotografia de dedesubt) cu cele două corpuri laterale şi cele două turnuri, care nu existaseră până atunci.

O avertizare mai comică apare la un moment dat pe uşa unuia dintre turnurile cetăţii. Ea spune ceva de genul: “Nu intra să furi! Odată şi-odată tot o să te prindem şi o să te agăţăm în locul slăninei”

Zidurile cetăţii au fost extinse în exterior odată cu extinderea bisericii şi s-a creat un nou corp (numit “neuehause” – casa nouă) care ţinea loc de adăpost şi de apărare în caz de război. Zidul exterior a fost prevăzut cu metereze, ferestre de tragere şi două jgheaburi de pe care se arunca uleiul încins sau apa fierbinte.

Tot aici, la 1600, s-a înfiinţat oficial prima şcoală din sat, în limba germană (foto jos).

Oricare din camerele construite pe lângă zidul cetăţii sunt foarte răcoroase şi întunecoase, dar care te atrag din curiozitate.

După război, toate aceste încăperi au devenit locuri de depozitare pentru alimente. Fiecare familie avea loc să-şi depoziteze bucatele. Turnurile acestor construcţii (acest lucru fiind valabil pentru toate cetăţile) adăposteau slănina, precum cea de jos, veche de 20 de ani.

De fiecare dată când se tăia din bucata de slănină, se punea o nouă ştampilă pentru siguranţă. În cazul în care ştampila lipsea, răspundea şeful de tură.

Turnul cu ceas al bisericii se poate vizita din care se poate observa o privelişte superbă asupra satului.

Părerea finală este că Dealu Frumos merită vizitat. De fapt fiecare cetate merită vizitată. Numai că foarte puţini se ocupă de ele. Acesta e un exemplu pozitiv, dar mai sunt atâtea şi atâtea cetăţi lăsate de izbelişte. Unde mai pui că de cele mai multe ori chiar şi puţinii turişti care le vizitează contribuie la distrugerea lor. Multe din ele sunt închise, altele percep o taxă de intrare jignitoare, de exemplu: 1leu. Ce rahat să faci cu 1 leu când ai maxim, probabil, 10 vizitatori pe zi?

În Dealu Frumos e bine de ştiut că nu prea ai semnal la telefonul mobil dar în mijlocul satului, chiar vis-a-vis de intrarea în cetate există un telefon fix, al cărui geam (am fost cu toţii uimiţi) nu a fost spart. Saşii de care vorbeam mai sus se pare că s-au evaporat în decursul timpului. Nu mai există acea atmosferă veche pentru care nutreşti un anumit respect. În schimbul lor au apărut ţiganii. Satul este plin de ei, care nu-ţi dau Bună Ziua, dar îţi cer o ţigară de cum te citesc mai orăşean. Nu vă imaginaţi că sunt ca cerşetorii de pe la semafoarele din Bucureşti, dar totuşi e trist că nu simţi plăcerea unui salut pe care îl întâlneşti prin alte sate de pe la noi. Şi ăsta e unul din motivele pentru care spuneam că nu sunt pentru promovarea turismului intern. Am mult prea mult respect pentru turistul străin încât să ştiu că îşi poate strica o vacanţă între astfel de oameni, care nu se gândesc la nimic altceva decât la cerşeală şi jegmăneală. Şi e valabil şi pentru români. Mai ales pentru români.

Deşi în prezentarea care ne-a facut-o domnul Nemeti, românii au fost asemuiţi (într-un mod anecdotic, ce-i drept) cu nişte neputincioşi, fiind foarte mândru de saşi, tind să cred în final că ajungem să fim mai răi decât oricine. Chiar dacă am întâlnit şi saşi sau maghiari pe care aş fi vrut să-i torturez cu limba română, noi chiar suferim de sindromul “Mioriţa”.

Dar să lăsăm lucrurile neplăcute să se schimbe în mod natural şi să ne gândim că există şi locuri frumoase, bine păstrate, care merită valorificate. Aşadar, mergeţi şi vizitaţi Dealu Frumos, mai ales când sunt şi evenimente, precum cel care abia a trecut: “Asamblaje 2008”.