George Enescu Festival 03.09

Mă strecor printre cei care abia se târăsc spre case sau baruri și îmi fac loc să ies la suprafață. De obicei la Romană. Traseul e același de fiecare dată. Dacă în dreptul Mc-ului nu se face verde merg la următorul semafor. Trec pe lângă ”La Mama” și deja încep să depășesc primele ținute de seară. Lumea începe să se schimbe. Deja la Hilton e altă atmosferă. Rochii elegante și costume la patru ace, toate având aceeași direcție, Sala Palatului.

Odată la doi ani Bucureștiul devine mai frumos și oameni îngrijiți și gata de concerte se îndreaptă elegant spre Festivalul Enescu. Mirosul obișnuit de transpirație și aerul încins e înlocuit acum de parfumurile fine. 

Mda, știu. E cu ”fasoane” și ”somoane”. Numai lume ”bună”, toți vorbesc afectat, ”Toți merg la Enescu, dragă!”. Dar îmi place chiar dacă știu că de multe ori e o falsitate. Altfel te simți între oameni care se îmbracă elegant (chiar dacă majoritatea sunt în vârstă) și altfel îți impui ție o doză de respect.

Suntem deja la mijlocul Festivalului iar eu deja am niște preferați. 

Pe 3 Septembrie am avut parte de Pittsburgh Symphony Orchestra dirijată de Manfred Honeck și solista Yuja Wang. N-am de ce să mă ascund, Yuja e bună. Și nu mă refer doar la calitățile ei artistice. Face parte din categoria artiștilor tineri care nu aderă la stilul conservator cu care am fost obișnuiți până acum. Poartă rochii mulate și scurte iar plecăciunile ei în fața publicului le oferă un atac de cord pe cinste băieților din spatele ei de la partida de violoncel. Asta e o chestie faină pe care o apreciez la Festivalul Enescu. Niciodată nu s-a menținut acea rigoare și strictețe cu privire la invitați. E un Festival care se adaptează noilor curente. Cel mai bun exemplu cred că este Nigel Kennedy invitat în edițiile trecute ale Festivalului. Contează oare stilul personal al fiecărui artist atât de mult încât să nu fie apreciat talentul său? Evident că nu. Chiar dacă Yuja îți distrage un pic atenția de la Ceaikovski-ul interpretat în cadrul Festivalului. Interpretat excelent și cu o tehnică desăvârșită, chiar. Din partea asiaticilor nu mă mai surprinde nimic. Sunt extraordinari de buni iar Yuja nu face excepție. Presa americană o consideră următoarea Marta Argerich. Eu unul cred că mai are până să simtă cu adevărat muzica. Încă nu mi-a transmis mai mult decât o tehnică impecabilă și posibilitatea de a te da peste cap cu viteza cu care își plimbă degetele peste clapele pianului.
Concertul nr. 1 pentru pian de Ceaikovski e ca o dimineață de 1 ianuarie pe timp de vară. E foarte liniștit și plăcut. Este și foarte cunoscut în același timp. Tema sa e des folosită în emisiuni TV, filme, reclame, radio, etc. Trebuie ascultat live și în liniște așa cum dirijorul a așteptat ca pulicul să nu mai tușească toți plămânii prin sală înainte de începerea părții a doua. E ceva de adăugat în playlist-ul personal. 
Orchestra din Pittsburgh e al naibii de bună. E plină de viață și emană o energie incredibilă în sală. Asta datorită și dirijorului Manfred Honeck care conduce cu atâta pasiune orchestra încât la un moment dat a și scăpat bagheta din mână în timpul Simfoniei nr. 5 de Shostakovich, altă lucrare ce merită bagată în playlist. Având premiera în Leningrad în 1937 Simfonia s-a bucurat de un succes enorm dat fiind și perioada extrem de dificilă iar publicul a reacționat plin de emoție și aplauzele nu au contenit pentru o jumătate de oră. 

Pittsburgh au un sunet foarte curat și au reușit să transforme Sala Palatului într-o adevărată sală de concerte. Clar sunt preferații mei de până acum. Dar abia suntem la mijlocul festivalului și mai tre să vină și London.

Un aspect care din păcate nu prea e tratat în nici o publicație și se consideră că la astfel de evenimente vine doar un public avizat (ceea ce e total greșit) e acela al bisurilor. Eu am memoria scurtă (nu că aș fi învățat ceva la istoria muzicii sau la audiții) și de multe ori habar nu am ce se cântă la Bis. Puțini sunt dirijorii care anunță ce bis va oferi orchestra la finalul unui concert. Iar Pittsburgh a oferit nu mai puțin de 3 bis-uri.

Așa că pentru cei care au fost la Pittsburgh eu am notat următoarele:
Pavane de Gabriel Faure op. 50, probabil una dintre cele mai frumoase lucrări ascultate până acum. N-aveam habar de ea dar e absolut superbă.
Aram Khachaturian – Nu știu exact sigur ce. Un scherzzo probabil. Oricum a fost ceva improvizat deoarece un clarinet a început să cânte la un moment dat solo și timid tema din ”Bun îi vinul ghiurghiuliu” al Mariei Tănase deși nimeni nu s-a prins, urmată imediat apoi de tema din ”Rapsodia Română” moment în care publicul a început să se prindă și să aplaude gestul.
Richard Wagner, Uvertura din Lohengrin

Credit Foto: Andrei Gîndac 

Leave A Comment

Your email address will not be published.

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.