De Ziua Bucurestiului … in Bulgaria

Nu prea am încredere în concursuri. Rar s-a întâmplat să câştig ceva şi chiar şi-aşa, premii mici. Dar lucrurile s-au schimbat. Apar lucruri corecte şi oameni cinstiţi şi nu pot decât să mă bucur. Acum ceva vreme prietena mea mi-a semnalat apariţia unui concurs pe un site turistic. Premiul? Un weekend la un hotel de cinci stele pe litoralul bulgăresc. M-am gândit deja ce fericit pilos o să se mai bucure şi de premiul acesta ca şi în cazul altor concursuri. Pentru că ăsta e spiritul nostru. De a nu avea încredere în nimeni şi de a ne fura unii pe alţii. Părinţii noştrii au trăit cu asta şi noi trăim la rândul nostru cu acelaşi sentiment, ceea ce ne face să ne depărtăm şi mai mult unii de alţii şi să nu mai putem afirma cu mândrie că suntem o naţie, bla bla bla… Dar cât timp am pălăvragit în acest sens prietena mea a şi strâns câteva voturi pe site. Şi tot aşa, în fiecare zi, dădeam mass-uri peste mass-uri şi ne rugam prietenii şi prietenii prietenilor să ne voteze pe site (cei care nu cântă într-un cor ar trebui să se mai gândească, multe voturi au venit de la prietenii noştrii din Sound). Ca să explic mai pe îndelet. Cei de la Bulgaria Travel Planner au organizat un concurs pe site-ul lor. Te înscriai şi îţi rugai prietenii să intre pe site şi să te voteze. Orice accesare pe site îţi aducea un vot. Şi după ce am reuşit să adunăm foarte multe voturi (vreo 300 şi ceva), având zilnic la status link-ul către site, prietena mea a aflat cu stupoare că cineva are 1000 de voturi. La naiba, cum să cunoşti atâţia oameni? Mirosea a spam. Dar cei care au organizat concursul au dat dovadă de corectitudine şi au descalificat câţiva concurenţi pe motiv de spam şi am cîştigat în final acest concurs. Aşadar, pe lângă mulţumirile adresate celor de la Bulgaria Travel Planner şi tuturor celor care ne-au votat, vă invit şi pe voi să vă bookmark-uiţi site-ul lor şi să aveţi încredere în tot ceea ce citiţi pe-acolo.
Iar în continuare o să vă prezint în imagini minivacanţa noastră în Bulgaria. Excursia a constat într-o cazare la un hotel de 5 stele (cel mai bun, din câte am văzut noi) în staţiunea Nisipurile de Aur. Hotelul se cheamă Melia Grand Hermitage şi e grand, frăţicule! Are vreo 700 de camere, restaurante, baruri şi cafenele (unde seara te poţi bucura de concerte piano-cafe), piscină exterioară şi interioară, sală de fitness, spa, parcare subterană şi multe altele. Toate sunt incluse în preţul de cazare cu excepţia serviciilor spa şi de masaj. Nu ştim exact cum este atmosfera în sezon, dar noi ne-am simţit excelent şi pentru prima oară ne-am relaxat cu adevărat într-o staţiune de pe litoral.









Nu este prima oară când merg pe litoralul bulgăresc. Am mai fost la Pomorie (departe de orice român aventurier). Dar consider că Nisipurile de Aur este cea mai frumoasă staţiune de la bulgari. Foarte curat, foarte bine gândit, totul arată foarte frumos şi te duce cu gândul la staţiuni mai pretenţioase cum ar fi cele din Grecia (poate şi din cauza reliefului). În perioada aceasta destul de puţină lume. Foarte mulţi nemţi, dar şi români. Pe români îi recunoşti foarte simplu după burta din dotare (vorbesc serios, suntem un popor de burtoşi). Dar chiar şi-aşa e un pic ciudat. Nu mai auzi manele şi totuşi eşti la mare. Vezi terase în aer liber (care la noi ar fi considerate fiţoase, dar realizezi că e ceva normal) care nu te deranjează cu muzica dată la maxim, ci atât încât să te poţi bucura de o conversaţie fără să fi nevoit să urli. Te întrebi cum de n-au tăiat pădurea aia din spate, sau copacii ăştia, că e loc de un hotel sau de vreo terasă nenorocită. Şi descoperi din ce în ce mai mult că popoarele din jurul ţărişoarei tale sunt cu mult mai presus decât tine. Nu ştiu, probabil că acest popor latin siluit timp de 50 de ani de unul rus a dus la această combinaţie îngrozitoare care este românul de azi. Dăăăh…









La capitolul suveniruri o duc foarte bine. Poţi să-ţi alegi între diversele sortimente de condimente bulgăreşti sau tradiţionalele produse din trandafir cum ar fi cele cosmetice sau mierea.


Restaurante cu specific te aşteaptă şi eşti invitat înăuntru pe sistemul turcesc. Eşti “agăţat” pe stradă şi eşti ademenit cu meniul plin de feluri de mâncare.
Nici un hotel nu reuşeşte să urâţească staţiunea, în afară de Hotel Internaţional (nu l-am fotografiat dar îl gugăluiţi voi) care nu e decât un bloc înalt de sticlă cu laterale betonate pus în mijlocul drumului. În rest toate bune şi frumoase.

Trenuleţele lor nu fac un zgomot infernal şi nu poluează la maxim ca tractoarele de la Mamaia, iar şoferii nu încearcă să-i calce pe turişti cum se întâmplă tot la Mamaia.
Îţi dai seama de cât de bine îngrijit este un părculeţ urmărind starea gazonului, care în acest caz este foarte bună. Întotdeauna verdele binedispune oamenii normali. Pe unii doar praful şi zgomotul îi face să zâmbească (vezi în Evenimentul Zilei de ce iubeşte Vanghelie Bucureştiul)








Noaptea, aceleaşi decoruri, alte lumini. E o plăcere să te plimbi prin această staţiune. Clădirile chiar dacă sunt diferite sunt luminate în aceeaşi culoare care îţi dă o unitate întregului ansamblu.







Clădirile de mai jos nu sunt hoteluri, ci apartamente pe care le poţi cumpăra la preţuri de aproximativ 50.000 de euro mai mult sau mai puţin. Păi cum să nu ai o locuinţă de vacanţă într-un asemenea bloc?



Şi în sfârşit, hotelul Melia îşi face simţită prezenţa de la distanţă. Tot hotelul este luminat în exterior şi chiar şi seara te poţi relaxa pe un şezlong (nu le strânge nimeni şi nu face turnuleţe cu ele) ascultând apa care curge în piscina, privind către impozanta clădire.






Cum e interiorul? Păi arată la fel de bine la cum arată exteriorul. Camerele sunt foarte confortabile, din pat nu-ţi mai vine să te ridici (poate de aceea ai un întrerupător lângă pat prin care să atenţionezi menajera că nu vrei să fi deranjat), televizor, minibar, seif şi telefon în cameră. În baie, există ceva la dublu, motiv pentru care fiecare ne-am întins în spaţiul lui cosmeticele.



De ziua Bucureştiului am petrecut la Zlatni Piasatsi sau Nisipurile de Aur şi nu am regretat nici o clipă. Urăsc Bucureştiul, dar nu din vina lui, ci din vina celor care locuiesc în el şi a celor care se ocupă de el, care îl transformă zi de zi în ceva extrem de urât. E ca şi cum ai chinui o persoană fără să-ţi pese, dar crezând că-i faci un bine. Îi jupoi pielea de câteva ori pe an şi îi pui un pansament ieftin, îi pui la gât kilometrii întregi de lanţuri de cauciuc si peste asta îl fardezi strident cu palmieri şi plante colorate chiar daca nu l-ai mai spălat de ani de zile. Şi zilnic, toţi îl calcă în picioare şi-şi aruncă gunoaiele şi-l scuipă direct în faţă. Iar “oamenii” se plâng zilnic cât de rău o duc şi cum sunt ei asupriţi şi câte şi mai câte. Pe viitor o să sărbătorim “Ziua când a murit Bucureştiul”. Dar asta e o altă poveste pe care din ce în ce mai mulţi oameni o discută pentru că simt şi ei suferinţa acestui oraş.
Povestea de acum are ca personaje doi oameni care se iubesc…şi n-au unde. (corzile în piano) Muncesc…dar de ce? (apar şi suflătorii, cresc viorile şi alămurile) Pentru rate, impozite, produse zilnice indispensabile, şi pentru a visa în continuare la vremuri mai bune (moment solo pian, sensibilitate maximă). Dar toate acestea au avut finalitate, pentru că au crezut în visele lor (tutti forte, vioara întâi preia tema de la pian) şi le-a fost dăruit un weekend de neuitat, ajutaţi de prieteni şi familie. (filat în piano, nimic…sfârşit. aici e momentul în care cineva pocneşte primele aplauze în liniştea de final pentru a demonstra ce bun cunoscător este. publicul se risipeşte spre ieşire, sala rămâne goală. doar câţiva vor mai auzi încă în minte ultimul acord.)

Leave A Comment

Your email address will not be published. Required fields are marked *

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.